ZIARIŞTI DE SUFLET. Mihai Duţă, între „Talk B 1” şi dragostea pentru juniorii săi de la rugby

1:19 pm, 3 ianuarie 2014 • de Comentariile sunt închise pentru ZIARIŞTI DE SUFLET. Mihai Duţă, între „Talk B 1” şi dragostea pentru juniorii săi de la rugby

» Click AICI ca să te abonezi la ȘTIRILE RV pe mail

Mihai DutaDuta2Duta3 MihaiDutaB1Se numeşte, simplu, rugby şi e combinaţie ideală între dragoste pentru sport, pentru viaţă, pentru copii, pentru efort, pentru altruism. Mihai a fost vrăjit de mingea ovală, ca junior,  la clubul CSS Locomotiva, unde a jucat până în 1991, perioadă în care a câştigat şi primele titluri la juniori, unul de campion si altul de vicecampion. A trecut apoi la Constructorul Feroviar, unde a zăbovit doar un, după care a ajuns la Sportul Studenţesc, club pe care l-a însoţit prin toate diviziile, până în 1997, când Mihai s-a „transferat” în presă.  Dar nu definitiv, căci mai joacă uneori, când prinde ocazia. „Ultima repriză de rugby am jucat-o, în septembrie 2013, tot la Sportul Studentesc, echipa la care sper să mai joc din când în când,  măcar câteva minute”, mi-a mărturisit realizatorul de la „Talk B 1”. Dar partea frumoasă nu vine din felul în care jucătorul Mihai Duţă aleargă încă după eseul vieţii sale, de rugbist încă în vână, ci dintr-o nouă formă de a privi sportul care l-a cucerit: transmiterea tainelor rugby-ului către generaţia următoare. Mihai a luat în grijă, alături de alţi doi tovarăşi buni de teren, echipa de copii a Rugby Club Griviţa şi asta pare să-i fi marcat decisiv destinul său sportiv. E greu, nu sunt bani, societatea nu înţelege educaţia şi valorile pe care le oferă un sport precum rugby-ul, dar Mihai iubeşte deja prea mult ce face. Micuţii, unii dintre ei aproape că încap în şorturile pe care le poartă, sunt noua familie a lui Mihai Duţă.

– „Reporter Virtual”: De unde pasiunea pentru a-i ademeni pe juniori către tainele rugby-ului?

– Mihai Duţă: Cam de un an si jumătate mă ocup de copiii de la Rugby Club Griviţa, alături de Florian Beşliu şi Emil Pasache. Acolo am ajuns datorită băiatului meu. În urmă cu vreo doi ani, l-am dus pentru prima dată la un antrenament de rugby, pe celebrul teren Parcul Copilului, de lângă Piaţa Domenii. Şi cum nu mă puteam ţine departe de sportul ăsta sub nicio forma, într-o bună zi, am venit cu echipamentul la mine, iar cei doi antrenori m-au acceptat alături de ei. Pentru mine, mult mai important a fost că m-au acceptat şi copiii. De atunci, antrenamentele de marţi şi joi, dar şi competiţiile din week-end, au devenit momente frumoase, indiferent de vremea de afară sau de alte probleme. Am avut şi norocul ca programul de lucru să-mi permită prezenţa la aproape toate antrenamentele. Acum, suntem în vacanţă şi deja simt că-mi lipseşte ceva.

– Cum e să antrenezi copii? Nu-i prea mare bătaie de cap? Şi ce-i mai poate aduce la rugby, într-o lume în care meciul cel mare se joacă pe „terenul” fast-food, iar societatea nu încurajează sportul?

– Copiii de care mă ocup împreuna cu Florian Beşliu au vârste între 5 si 12 ani. M-am bucurat să văd că mai există copii care-şi doresc să facă sport, şi nu orice sport, dar şi părinţi sau bunici care-i susţin aducându-i cu tenacitate la antrenamente. Unii dintre foştii mei colegi de echipa şi-au adus copiii aici, iar lucrul ăsta m-a bucurat foarte mult. Între jucatorii de rugby relaţiile sunt cu totul altfel decât la multe alte sporturi. Oricum, pe teren uităm cu toţii de absolut toate problemele pe care le avem. Când eşti cu cei mici trebuie să fii mereu cu ochii pe ei. Cum te întorci cu spatele, cum începe scandalul, în joacă, evident. Altfel, sunt copiii foarte buni, foarte talentaţi. Anul trecut au iesit pe primul loc la Circuitul National de mini-rugby, din vară, şi pe locul trei la aceeaşi competiţie, organizată în toamnă. Am avut zile când abia am putut sa-i ţinem în sală, pentru că afară era foarte frig şi terenul era impracticabil. Ei ar fi ieşit şi dacă era taifun. Energia asta a lor n-are cum să nu te motiveze.

 – Ştiu ceva puştii tăi despre televiziune, despre emisiunile tale? Măcar prin telecomandă părinţilor trebuie să fi intrat şi în casele lor…

– Îmi mai spun copiii că m-au văzut la televizor, iar eu îi întreb ce de ce se uită la posturile de ştiri, de la care oricum nu înţeleg mare lucru la vârsta lor, în loc să se uite la desene animate. Au totuşi vârste între 5 şi 12 ani, dar sigur că acum trăim alte vremuri decât cele ale copilăriei noastre…

– Sportul, chiar şi la juniori, presupune totuşi nişte costuri. Cum vă descurcaţi cu banii, cum supravieţuiţi?

– Mă întreabă mulţi cât costă să faci rugby. Ei bine, nu costă nimic, la fel cum ar trebui să se întâmple în mai toate sporturile. Pregătirea este însă foarte serioasa şi nu se rezumă doar la antrenamente, pur şi simplu. Încercăm să rezolvăm împreună şi probleme de comportament, educaţie sau chiar de scoala. Ca echipament de antrenament, copii au nevoie de trening, şort, tricou şi adidaşi, nu neaparăt cu crampoane. Cred că este foarte important pentru adulţi să-şi facă timp şi să-i aducă pe cei mici pe terenurile şi în sălile de sport. Dacă şi atunci când nu te costă nimic, nu faci acest lucru…

– Şi totuşi, revin la bani, fără ei nu văd cum poţi face sport chiar şi fără supercondiţii. Dacă statul ne-a convins cât de impotent e, cum se raportează mediul privat, marile companii la rugby-ul juvenil? Vă ajută cu ceva?

– În rugby sunt bani puţini. Fiecare club încearcă să se gestioneze şi prin relaţiile părinţilor sau ale oamenilor din jurul echipei. Încă sunt mulţi oameni bine intenţionaţi, şi la Federaţie, şi la cluburi. Ne ştim de mult timp, unii mi-au fost colegi, alţii adversari, arbitrii sau antrenori. Dar asta nu este mereu de ajuns. Am tot încercat sa găsesc firme care să ajute echipele de copii însă m-am izbit de un zid. Marile companii sunt mai interesate să plătească pentru tot felul de acţiuni penibile prin mall-uri în loc să-şi dorească să fie alături de nişte copii care ar putea fi chiar ai celor care decid aceste bugete. Şi vorbim aici de sume care nu depăşesc două, trei mii de lei pe an, pentru că ăsta ar fi costul unui rând de echipament. O etapă de campionat la copii înseamnă prezenţa a vreo 8-10 echipe pe acelaşi teren, asta însemnând peste 200 de copii, plus părinţii. Un adevărat spectacol. Şi dacă firmele mari rămân în continuare baricadate în saptele zidului nepăsării, ne-au ajutat în schimb foşti jucători, dar şi oameni care n-au avut nicio legătura cu acest sport. Au venit cu ce au putut pentru a-i face pe aceşti mici sportivi să simtă că efortul lor este luat în seamă şi că, până la urmă, o echipă de rugby e ca o familie. Şi anul acesta, de Crăciun, copiii de la Griviţa au cântat colinde şi au primit cadouri la club. Lucrul ăsta se întamplă de mai mulţi ani, cu sprijinul celor de la uzina Griviţa şi al foştilor jucători ai clubului.

Foto: Facebook, arhiva personală Mihai Duţă

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

 
 
 

ETICHETE:

Votează: Foarte slabSlabMediocruBunFoarte bun (2 voturi, media: 3,00 din 5)
Încarc...

Related Posts

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.

Comments are closed.

Scroll to top