Viorel Ilişoi: „Cum (n-)am devenit jurnalist”

10:46 pm, 6 octombrie 2008 • de Comentariile sunt închise pentru Viorel Ilişoi: „Cum (n-)am devenit jurnalist”

» Click AICI ca să te abonezi la ȘTIRILE RV pe mail

Florentin, Ilisoi si TicutaSunt cativa jurnalisti care-mi plac, pe care-i citesc cu placere sau care m-au impresionat candva. Toti au povesti de succes profesional, nu neparat de avansari spectaculoase, iar eu ii admir sincer. Ii vedem uneori, ii savuram, dar nu le stim povestea de debut. Cum au ajuns jurnalisti? Categoria „Bun de tipar” incearca timid sa adune o colectie de astfel de istorioare. Primul pe lista mea este Viorel Ilişoi. El a preferat insa titlul acestui post. Veti vedea de ce, cu toate ca eu il consider un excelent gazetar.

„O moneda de 5 lei a determinat intalnirea mea cu scrisul-la-gazeta. Observati, nu spun: presa, jurnalistica, ziaristica sau alte asemenea cuvinte mari care se potrivesc in dreptul ziaristilor adevarati. Era o moneda comunista, de aluminiu, din aceea care iti mudarea mainile. In 22 decembrie 1989 ma aflam in Botosani, somer dupa un an de invatamant si cateva luni de incarcat vagoane la siloz, si aveam nevoie disperata de 5 lei ca sa-mi salvez iar viata cu niste paine, icre tarama si ceai de la autoservirea de langa autogara. Cum bine va aduceti aminte, cei ce ati prins acele vremuri, 5 lei erau bani frumosi: puteai sa mananci pe saturate, sa-ti cumperi doua pachete si ceva de “Marasesti”, ori la CEC sa ii depui ca sa scoata pui a doua zi. Cine avea 5 lei putea sa mai puna restul si sa-si ia chiar o Dacie. Dar eu nu aveam o asemenea suma si ea nu putea veni decat tot de la poetul Constantin Bojescu, dragul si salariatul meu prieten. Dar in acea zi Ticuta n-a vrut sa-mi dea banii decat daca acceptam si o friptura la “Rapsodia”, restaurantul central al orasului.

Cred ca dupa a doua sau a treia bere a izbucnit revolutia in Botosani. Noi stateam pe terasa restaurantului si ne uitam de acolo, ca din loja, la spectacolul cu numeroasa figuratie proletara ce se desfasura in piata, sub noi. Oameni veneau in mod organizat din fabrici si uzine, cereau caderea comunismului, de la balcon zburau carti,  nu se tragea nici un foc de arma, era frumos! Ni se alaturase si Florentin Florescu, atras de zgomotul capacelor de bere. Il pomenesc aici pe Florentin fiindca alaturi de el am inceput sa scriu la ziar; el era nascut sa fie ziarist, plesnea de talent. Si are acelasi talent si acum: l-a conservat in alcool. Din pacate!Fiindca nu se simtea nevoia interventiei noastre in mersul revolutiei la Botosani, am asistat in continuare la evenimente, linistiti, pana cand acestea au degenerat in democratie, incepand constituirea FSN-urilor. Mai multe, fiindca palatul judetenei de partid era plin de insi care faceau liste cu noile organe de conducere, fiecare isi facea FSN-ul lui, pana cand a venit cine trebuia si i-a mai linistit. In fierberea acelei zilei istorice, care mai tarziu avea sa dea tarii numerosi eroi cu carnet, noi am mai cerut un rand. Si poate inca unul. Abia atunci, patrunsi de maretia momentului, am vrut sa lasam posteritatii un crampei din trairile noastre patriotice, asa ca ne-am dus toti – nucleul de baza, plus alti cativa amici, inutil sa mai spun ca erau poeti, caci ne aflam in Botosani – ne-am dus, asadar, la “Clopotul”, da, “Clopotul”, ziarul local al PCR, sa scriem si noi cateva fraze inflacarate in editia ce urma sa apara a doua zi sub denumirea de “Clopotul Poporului”, da “Clopotul Poporului”. N-am reusit sa scriem ceva cu mana noastra. Tovarasul ziarist Mihai Maximiuc, care la ziar avea rolul de a umfla productiile la hectar, fara sa existe si un Minimiuc pentru echilibru, ne-a ascultat cu atentie, si-a notat in carnetel cum am vazut noi revolutia de la restaurant si a doua zi a aparut in ziar cu totul si cu totul altceva, anume ca eu si Florentin Florescu am luat cuvantul de la balcon si am indemnat masele largi, populare, la calm, evitand violentele de felul celor care au insangerat alte resedinte de judet, fapt pe care tin sa-l dezmint inca o data, in caz ca ma mai cauta cineva sa-mi dea carnet de revolutionar. E adevarat, noi luptaseram impotriva regimului comunist, i-am subtiat ultimele rezerve de bere, dupa puterea noastra, si iata ce aparea la ziar! O minciuna mai mare decat cel mai mare pui nascut vreodata viu de o gaina. Acela a fost primul meu contact cu presa scrisa, daca lasam la o parte niste manunchiuri de poezioare de amor publicate prin cateva reviste literare.

In acea noapte am vrut sa plecam, eu si Florentin, la Bucuresti, sa luptam cu arma in mana pentru victoria revolutiei. Am cerut cate o pusca de la comisariatul militar, dar n-au vrut sa ne dea, ne-au zis sa ne ducem la Bucuresti si poate vom face acolo rost de o mitraliera ceva, dar noi n-am vrut sa plecam daca nu era ceva sigur si daca nu aveam fiecare mitraliera lui.

Poetii Ticuta si Lucian ValeaPentru ca linistisem populatia si nu mai aveam mare lucru de facut pentru istorie, am lasat treburile judetului pe mana profesorilor mei, Petrea Curca si Ioan Anitei, si pe la 4 dimineata am plecat la Iasi, sa fac ordine si pe acolo. M-am intors dupa vreo doua saptamani sa citesc la cenaclu, ca eram programat. Aveam de gand sa-mi reiau boema atat de productiva literar, mai ales ca acum era democratie si militienii din gara nu ma mai alungau din sala de asteptare, unde imi rezervasem o banca pentru odihna si creatie. Dar acea moneda de 5 lei avea sa se aseze miraculos pe macazul destinului meu si sa-mi indrepte trenul vietii catre gari nu tot atat de ospitaliere, numite redactii.

Daca nu mi-ar fi trebuit moneda, nu m-as fi intalnit in acea zi cu nepretuitul meu prieten si ocrotitor Constantin Bojescu. N-ar fi venit la masa si Florentin, care, credeti-ma, are un instintct incredibil, te simte de la cativa kilometri ca bei ceva fara el, a venit la fix. Ne-am dus impreuna la “Clopotul” si acolo ne-am intalnit cu niste zurbagii, mai radicali decat noi, care voiau sa puna mana pe ziar si sa-l democratizeze instantaneu. Nu s-a putut, nu era chiar asa simplu, asa ca, pe la jumatatea lui ianuarie ’90, acei tineri au scos propria lor gazeta: “Atitudinea”. Prima si, pentru destula vreme, singura publicatie independenta din judet.Era un “ziar saptamanal”, asa cum preciza editorialistul Constantin Cristescu, sofer de meserie. Cristescu plecase de la Autobaza 1 Marfa, cea care l-a dat politicii romanesti pe savurosul Constantin Contac, si se facuse ziarist, el era creierul “Atitudinii”. Avea un incontestabil talent la pictat nuduri pe placaj, avea si un Smena 8, cu blitz, proprietate personala, facea poze pentru ziar, le developa singur, facea rost de hartie tipografica, se pricepea sa negocieze cu linotipistii, numai ca nu stia sa scrie romaneste, ceea ce nu era neaparat un handicap pentru un ziarist de succes in acea epoca romantica a presei noastre, cum, de altfel, nici acum nu este…

Ei bine, moneda aceea, printr-o inlantuire subtila a intamplarilor, m-a plasat in preajma furiosilor care, in frunte cu polivalentul Constantin Cristescu, au scos  “Atitudinea”. Nu le mai dau numele aici pentru ca niciunul nu mai e in breasla, toti si-au intemeiat cate o familie si nu vreau sa-i fac de ras in fata nevestelor ca au fost ziaristi in tinerete la “ziarul saptamanal”. Eu am plecat din oras in acea noapte, dar Florentin a ramas si s-a lipit de echipa lui Cristescu. Cand a aparut “Atitudinea”, Florentin l-a uluit pe liderul presei libere din Botosani desenandu-i cerculete, multe cerculete. Le facea pe ziar, cu pixul, in jurul greselilor. A fost o entuziasmanta demonstratie aplicativa de limba romana. Cand i s-a terminat pasta din pix, a inceput cariera lui de ziarist: Cristescu, cu lacrimi de admiratie in ochi, l-a implorat pe Florentin sa scrie la “Atitudinea”. Si el, Florentin, a avut curajul sa faca acest pas!La revenirea in Botosani, l-am gasit pe Florentin Florescu redactor fara acte la un ziar particular, ceva despre care nici nu stiam ca exista in Romania. M-a luat si pe mine in redactie, sa vad cum ii sta lui ziarist. Ce bine-i statea!  Fara un scop anume, i-am aratat si eu lui Cristescu, pe al doilea numar al gazetei, ca stiu sa fac cerculete. S-a uitat la mine, parca nu-i venea a crede ca e posibil ca doi insi care scriu corect sa se gaseasca in acelasi timp si in acelasi loc cu el!Am inceput sa ma fatai prin redactie dintr-un motiv practic: redactia era in cladirea comitetului judetean de partid si acolo, la bufetul activistilor, mancarea era mai buna si mai ieftina decat la autoservirea de la autogara, cum  ar fi acum la restaurantul Parlamentului. Si fiindca era frig afara, stateam la caldurica in redactie, chiar si peste noapte, era mai bine, incomparabil mai bine decat in gara. Asa am putut sa vad cum se pregateste noul numar al gazetei: se adunau niste baieti in redactie, scriau ce-au auzit pe jos, la bufet, si se imbatau. Atunci mi-am dat seama ca pot deveni si eu ziarist, intrucat ma documentam de trei ori pe zi: la micul dejun, la pranz si la cina si beam in masura egala cu ei. In plus, scriam cel putin corect, iar dimineata nu aveam greturi. Cu aceste doua atuuri in maneca, am luat haturile destinului in mana si am aruncat in redactie bomba auzita, dimineata, la ceai: cica s-a adus un camion cu portocale in oras si toata marfa s-a dat numai pe sub mana!In ianuarie ’90, in Botosani, daca scoteai pe gura vorbele astea: “camion cu portocale”, intepenea omul locului, se oprea si apa in conducte. Era cu adevarat o bomba de presa… Am vrut sa scriu articolul acela despre portocale. Aveam 22 de ani si mancasem pana atunci fix sapte portocale; primeam cate una pe an la casa de copii, ne-o aducea Mos Gerila la Pomul de Iarna, nu era greu sa le numar. Am simtit deodata o nevoie cosmica de vitamina C. Si cand am auzit ca un camion de portocale, un ca-mi-on!, a disparut pe sub tejghea, am scris primul articol din viata mea cu manie si salivand. S-a numit “Ala, bala, portocala” si a aparut pe prima pagina in numarul 3 al saptamanalului “Atitudinea”.

Viorel si Ticuta in 2007Debutul meu in presa a insemnat, totodata, o premiera pentru presa independenta din Botosani: dupa obisnuita documentare la bufetul partidului, m-am dus si la magazin, documentare la fata locului, ceea ce nu se mai intamplase deloc pana atunci si foarte putin de atunci incolo, ani de zile. De fapt, ma dusesem sperand in secret ca va mai fi ramas vreo portocala. Fiindca nu existau retele de difuzare, am vandut ziarul pe strada, mi-l smulgeau oamenii din brate. Dar se vede ca n-am avut talent, n-am ajuns un Rodpiet al difuzarii, cum n-am ajuns nici un Cristian Tudor Popescu al presei scrise, sau macar un Remus Radu.Am continuat sa scriu despre branzoaice, despre comertul cu bomfaiere si rulmenti in Polonia, despre botosanencele care nu ma bagau in seama si se duceau la turci, despre turnatori, despre jigodii, despre poeti. Documentandu-ma asiduu pentru acele articole, m-am ingrasat. Dar am prins din mers cam cum e cu scrisul-la-gazeta, incepusem sa scriu reportaje de prin judet si sa le trimit la “Timpul”, in Iasi.

Eram mirat de fiecare data cand imi aparea un reportaj in “Timpul”, pentru ca acolo se facea presa cu adevarat, iar eu nu eram convins ca ce faceam eu avea ceva in comun cu jurnalistica, faceam totul din instinct. Nu aveam modele. Era o perioada tulbure, lipsita de repere. Un an mai tarziu, am fost acceptat in redactia “Timpului”, la Iasi, si tot nu aveam credinta ca sunt ziarist. Scriam la ziar – asta era altceva.

Ziarist nu m-am considerat nici in 1992, cand am fost condamnat la inchisoare pentru articol. Acolo, in puscarie, m-am gandit ca a fost o intamplare sa ajung sa scriu diferite texte pentru ziar. Nici acum nu ma consider ziarist, deci textul acesta cu tema “cum am devenit ziarist” este propria lui negatie, alt efect in timp al acelei monede fatidice. Pe care, in imprejurari tulburi, am pierdut-o, daca nu cumva am baut-o.

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

 
 
 

ETICHETE:

Foarte slabSlabMediocruBunFoarte bun (Niciun vot deocamdată)
Încarc...

Related Posts

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.

Comments are closed.

Scroll to top