» Click AICI ca să te abonezi la ȘTIRILE RV pe mail

---

Am ajuns să urăsc iernile, pe care le iubeam când eram copil. Demult, într-un alt secol, eram într-o vizită de famile, așa cum era pe-atunci obiceiul în orașele mici. Aveam vreo 7-8 ani, descoperisem cu încântare în biblioteca gazdei un vraf de reviste Rahan, pe care le răsfoiam cu fascinație, magnetizat de aventurile sălbaticului personaj în luptă cu o armadă de schelete și eram un pic trist că traversam un început de decembrie rece și uscat, fără urmă de zăpadă. Era în ajun de Sfântul Nicolae și m-am gândit că moșul, pe care, nu știu de ce, mi l-am imaginat mereu într-o mantie verde, se va lăsa înduplecat de rugămințile unui băiat de 7-8 ani și va da un pic de nea.

Așa că l-am rugat în gând pe Moș să ne lase câțiva fulgi. După câteva ore, în drum spre casă, mi s-a părut că începuse să fulguiască. Dacă a fost o iluzie, a fost una frumoasă.

Acum, ca adult aflat destul de departe de prima tinerețe, asociez iarna cu frig, moarte și dezagregare.

Iarna e anotimpul ăla în care firmele mici, roase de datorii sau conduse de escroci, trag obloanele în număr mai mare decât în restul anului, făcându-le ultimilor angajați, de regulă neplătiți de luni bune, o ultimă „bucurie”.

Am lucrat la o astfel de firmă în urmă cu niște ani și exact așa s-a întâmplat. Patronul, un mic ciubucar în branșă, compensa printr-un fizic terifiant, de porc țepos umflat cu pompa de azot. Într-o zi de decembrie, ne-a chemat pe toți în biroul opulent la limita nesimțirii prin comparație cu situația firmei, ne-a dat câte unșpe milioane de lei vechi – ultimii bani – și ne-a pus pe liber. În cazul meu, afacerea a fost una excelentă, din punctul lui de vedere, dat fiind că mai avea să-mi dea vreo 90 de milioane. Nu i-am mai văzut și nici nu-i voi mai vedea vreodată. În prezent, individul respectiv are cont activ pe Facebook și profil pe Linkedin. Poate și un business, habar n-am. Dacă din asta rezultă că e viu și sănătos, înseamnă că se bucură de o imunitate impresionantă la blestemele foștilor angajați. Sau că e amic cu necuratul, adică tot aia. Sau că e un manager de succes al pieței media din România, adică tot aia.

Tot în prag de iarnă, firmele mari recurg la „optimizări financiare” în perspectiva primelor luni din anul următor, când activitatea se lasă pe tânjeală în majoritatea industriilor, banii circulă mai puțin prin economie și domenii șubrede, precum presa autohtonă, încasează încă un pumn în plex. „Optimizări financiare” este un eufemism contabil pentru tăieri de costuri și restrângere de activitate. Adică alți oameni dați afară.

În fine, nu mi-am propus, în acest eseu susceptibil de a induce stări depresive, să vă chinui prea mult cu impresiile mele despre iarnă. De fapt, m-am hotărât să-l scriu pentru că am vorbit zilele trecute cu o cunoștință, nici măcar prieten, din vremurile trecute. Foști colegi de firmă și de meserie. Martor stă logul mesageriei de Facebook.

„- Salut, scuze de deranj…”
„- Niciun deranj. Ce mai faci?”
„- Uite, știu că ești expert-level la engleză și te rog să te uiți pe un CV, să-l mai stilizezi sau să-l modifici, dacă simți că e cazul.”

Nu-s chiar „expert-level” la engleză, dar cunosc unul, traducător autorizat cu experiență, capabil să furnizeze o opinie mai avizată decât a mea. I-am zis asta fostului coleg, propunându-i să-i dau forward CV-ului către terț. S-a declarat de acord iar discuția a continuat, în așteptarea răspunsului de la specialist.

„- Deci, ce mai zici?”
„- Ce să mai zic…Șomer…Vreau să pun CV-ul pe o platformă de freelanceri, poate am o șansă.”
„- Ok, povestește-mi.”

Mi-a povestit. 14 ani în presă. Presă scrisă, online și TV. O colaborare în publicitate. Plus o altă colaborare pentru un client extern, care voia texte comerciale specializate. Ăsta din urmă a fost chiar ultimul job, care s-a încheiat subit. Firma intermediară a decis să angajeze un puști pe de trei ori mai puțini bani și să concedieze senior writer-ul. Lacunele calitative și inevitabila lipsă de experiență a juniorului n-au contat. Iar ultimul job în presa română s-a încheiat acum câteva luni, când patronul unei publicații marginale a dat afară trei sferturi din redacție. De ce? Pentru că nu sunt bani, de-aia.

La momentul confesiunii, eu, cu 20 de ani de presă, încă am un job. Colegul meu de chat are 14 ani de meserie și niciun job. Nu cei șase ani de experiență în favoarea mea sunt cei care justifică situația. Și nici nu cred că ar fi ceva de justificat. Nicio etică profesională și nicio urmă de meritocrație nu amenință dominația cinismului jegos, a nesimțirii criminale și a leadership-ului semi sau integral penal în presa mainstream din România. Niciun dram de strategie economică sănătoasă nu riscă să submineze masterplanul mafiot prin care firme de diverse mărimi sunt exploatate ca vaci de muls și lăsate să crape cu datorii, veniturile generate in the process fiind circulate către acționarul bine pitit în off shore-uri prin intermediul altor N firme ale acestuia.

Mă repet citându-l pe Răzvan Cornețeanu într-o declarație mai veche, când acesta atrăgea atenția asupra fenomenului neaoș: „bogații, tot mai bogații patroni ai tot mai săracelor firme mass-media”. Poate n-am citat 100% exact, dar asta era ideea.

Poate credeți, cei din afara industriei, că îmi exprim frustrările, că sunt deprimat, că trec prin criza vârstei a doua. Sau că mă mistuie o pizmă neagră față de „minunatele” modele „de succes” ale trâmbițașilor de opinie lipiți cu superglue-ul isteriei (sau cu scuipat, în lipsa acestuia) de ecranele patriei. Puteți crede ce doriți. Eu o să aduc un alt exemplu, tot personal, și voi prezenta scuze în avans „bătrânilor” care încă rezistă în branșă și știu bine lucrurile astea, dar „omerta” în vigoare pe unde mai lucrează ei le interzice asemenea confesiuni.

De fapt, tot discursul ăsta lung, mult prea lung, „boală” de care suferă în general materialele mele, se adresează cu precădere tinerilor, fie că au făcut greșeala să intre în branșă, fie că sunt tentați s-o facă.

Și le mărturisesc acestor tineri că s-a întâmplat, în trecutul nu foarte îndepărtat, să lucrez și pentru o altă companie, al cărei acționar principal avut „înțelepciunea” de a-și pune șoferul manager în acte. Nu pentru a-i da respectivului șofer posibiliatea să-și manifeste eventualele talente ascunse de team leader, ci pentru a reduce spre zero riscul răspunderii patrimoniale a adevăratului conducător în caz de faliment. Faliment care, ați ghicit, s-a petrecut până la urmă. Asta n-ar fi ceva excepțional – sunt mii de firme care dau lunar ortul popii în România. Excepționalitatea vine imediat: într-un ultim efort, firma a reușit să „prindă” o comandă locală consistentă – o organizare și prezentare de eveniment în provincie, întinsă pe mai multe zile. „Cinzeci de mii de euro”, se șoptea prin redacția în care mai rămăseseră vreo 30 – 40 de oameni din circa 150, pe vremuri. Neplătiți de mai multe luni, toți sperau că banii vor merge, măcar parțial, în achitarea restanțelor salariale. Ei bine, patronatul s-a dovedit încă o dată cu mult peste așteptările angajaților: a dat toți oamenii afară după vreo două-trei săptămâni, a pus lacăt la ușa firmei și a păstrat banii.

Nu vi s-a spus povestea asta la angajare? Nu v-a dat nimeni link-uri către pagini care relatează fapte asemănătoare și care sunt încă disponibile în cache-ul Google?

Nu-i nimic, citiți mai departe, dragi tineri jurnaliști sau aspiranți la acest statut. E o față a industriei care merită expusă, pentru că alegerile sunt încă libere în România, mai ales cele personale, și e bine să fie făcute în cunoștință de cauză.

Așadar, vreți presă. O carieră mainstream flamboaiantă, al cărei corolar e notorietatea, ale cărei beneficii sunt respectul și influența (sic!) și, cine știe, poate până la pensie vin și banii ăia mulți, nu?

Ok. Atunci pregătiți-vă pentru:

– șefi isterici și slab pregătiți, selectați de patroni nu pentru performanță managerială, ci pentru a îndeplini funcția lui Attila, zis Biciul lui Dumnezeu, în redacție. Nu e doar o figură de stil. Până recent, făcea o imensă umbră pământului printr-un birou managerial de pe Calea Victoriei un specimen cu grave carențe psihice, poreclit de colegi „Caligula”. Nu vă mai spun de ce, lăsați-vă imaginația să muncească. Personajul s-a lăsat de presă, făcând aerul un pic mai respirabil în jurnalism, dar nu suficient, nici pe departe.

– salarii mici, muncite mult, eventual întârziate;

– concedieri intempestive pe criterii arbitrare;

– contracte care nu vă protejază în niciun fel, pentru că nu sunt contracte de muncă, majoritatea, ci de drepturi de autor;

– program prelungit abuziv și neplătit, sub amenințarea concedierii;

– mizerii între colegi și turnătorii la șefi. Astea nu sunt o exclusivitate a branșei, fiind prezente în mai toate domeniile de activitate, pentru că țin de natura umană. Dar nivelul mâncătoriei în presă este în zona patologicului iar managementul încurajează trendul, pentru că, dacă sclavii se canibalizează între ei, vor guița mai puțin vivace atunci când le întârzie banii.

– fiorul inexprimabil de a lucra într-un domeniu în care curvele notorii sunt promovate vedete iar absolvenții cu master din editorial sunt puși să scrie burtiere live pe un venit net în zona minimului pe economie.

Plus multe asemenea „bucurii” care, consumate consecvent și pe termen lung, împovărează ficatul și șubrezesc psihicul, scurtând viața cu succes.

Știu că mulți dintre tinerii jurnaliști aspiranți sunt atrași de televiziune. Întotdeauna a fost așa. Dar nu întotdeauna televiziunile au fost cele mai mari nenorociri din branșă. Acum sunt, mai ales cele de știri – cancerul presei mainstream din România.

TOATE televiziunile centrale au datorii imense, acumulate în ani de management imbecil sau în virtutea faptului că au fost duse voit în zona falimentului/insolvenței, pentru că ASTA au vrut patronii lor: businessuri fragile, parazitate sau ținute la limita supraviețuirii de alte businessuri ale aceluiași grup de acționari.

Majoritatea au raportat pierderi de milioane de euro în anul financiar 2014, an electoral, ultimul pentru care sunt disponibile momentan datele depuse la Ministerul de Finanțe. Cele care au raportat profit au, de asemenea, datorii istorice mari, tot de ordinul milioanelor. Deci în mod real sunt tot pe minus, dacă extindem timeline-ul.

Cât privește TVR, mai bine mă abțin, pentru că nu știu dacă ar suporta pixelii cuvintele pe care sunt tentat să le scriu. Hârtia sigur n-ar suporta.

Modelul anti-economic pe baza căruia se „susține” acest lazaret media este al patronului-bețiv: imaginați-vă un proprietar de local care-și bea marfa cu regularitate și care comandă mese pantagruelice on daily basis pentru sine și pentru partenerii de la care vrea să cumpere influență în alte afaceri ale sale.

Acționând astfel, patronul-bețiv devine cel mai important client al propriului local. Practic, clienții conjuncturali nu mai contează, ba chiar sunt sunt puși pe fugă de barmani și ospătari dacă patronul are chef să dea vreo paranghelie într-o zi oarecare. În timp, localul capătă faimă proastă iar potențialii clienți dezirabili (în care putem identifica publicul cu venituri și educație situate peste medie) ajung să-l evite. Rămân clienții de slabă calitate, care beau pe datorie, cât li se permite (categorie pe care o putem asimila publicului TV captiv, cu mobilitate redusă, cu venituri și educație scăzute).

Cum spuneam, patronul devine cel mai important client al propriului local. Din păcate, este un client care va sfârși prin a deveni, el însuși, rău-platnic și va concedia, pentru a reduce din cheltuieli, o parte dintre barmani și ospătari. Care n-au făcut decât să-i execute ordinele.

Vă place acest model, stimați tineri? Dacă ați apucat să vă angajați în sistem, recunoașteți, cu siguranță, simptomele descrise mai sus. Măcar o parte dintre ele, în funcție de cât de aproape sau de departe stați de biroul șefului editorial. Șef pe care, între noi fie vorba, patronul îl „regulează psihic” de câte ori are chef. Unii dintre voi ați văzut-o și pe asta.

Oh, poate unii dintre voi, pe care etica și morala nu-i dau afară din casă, sperați să promovați în această termitieră.

„Înghit rahat cât pot, la tinerețe, ling în fund pe cine trebuie, apoi ajung și eu un șef mai mic, care calcă în picioare sclavii din subordine„, vă veți fi făcut calculele unii dintre voi.

Poate va fi să fie așa dar, vorba pakistanezului, „it’s a big IF”.

Plecările voluntare din zona de conducere executivă/editorială sunt puține. Zbirii care ocupă scaunele respective sunt la fel de motivați ca și voi să supraviețuiască – pe alt palier socio-profesional, desigur. În plus, unii dintre ei n-au muncit cinstit, cu cârca sau cu creierul, nici măcar o zi în viața lor, având parcursul profesional calchiat după al damelor botoxate care au deschis ieri, cu bustul la înaintare, ușa televiziunii și s-au așezat, de azi, direct în scaunul de prezentator tabloid. Dacă zboară din insanitatea presei românești, sunt ca și morți, pentru că n-au nicio meserie și nu le rămâne decât să trăiască din șoricul acumulat sau să încerce să se vâre pe sub epiderma vreunui politician dubios, căruia să-i pape, eventual, banii contra PR.

Evident, până la urmă va pleca cineva din postul respectiv, sau va fi dat afară. Dar îți garantez, tinere aspirant, că în nouă cazuri din zece nu vei fi tu ăla care să umple locul astfel creat.

Pregătește-te, deci, dacă te ține mucoasa gastrică, pentru ani de șmotruială imundă pe minunatele plaiuri ale jurnalismului românesc.

Te vei ține ore-lumină de curul unor analfabeți cu bani să le smulgi două agramatisme și trei înjurături („a fost live, n-am putut interveni, ai milă, nenea CNA-ule…”). Pentru că ăsta e modelul de VIP identificat de editorii tăi ca fiind vandabil categoriei de public căreia vă adresați.

Vei colmata junghiurile foamei cu covrigi și eugenii pe la uși de instituții unde te-au postat planton 12/24 pentru că, asta-i viața, nu-s bani și tura de noapte s-a desființat.

Îți vei calcula timpul necesar să te duci la budă în funcție de pauzele dintre live-uri.

Vei abuza de țigări și de energizante ca să nu cazi din picioare. Vei cădea mai târziu din motiv de ficat/stomac, dar mai e până atunci, încă poți fi folosit.

Vei suporta răcnetele EOD-ului care ți-aruncă în față o știre pe care ai fi ratat-o de dimineață, ca un dobitoc absolut ce ești. Și nu te aștepta la mai mult decât un spate întors cu indiferență atunci când îi vei explica pe un ton umil, cu dicție, că știrea e veche de trei zile. Și că ai și dat-o la vremea ei, dar pe tura altui EOD.

Vei fi chemat să semnezi un nou contract, pe mai puțini bani, pentru că „nu mai e de unde”. Sau vei semna că ești de acord să fii dat afară dacă nu-ți convine „ajustarea salarială”.

Vei primi dispoziții contradictorii de la șefi diferiți și, până se lămurește situația, îți vei lua, cu schimbul, șuturi virtuale în gură de la fiecare dintre respectivii. Că doar n-or să se încaiere șefii între ei când pot călca sclavul în picioare, free of charge.

În fine, multe ar mai fi de spus dar, pentru că trebuie – până și eu – să închei, ține minte chestia cea mai importantă: NU VEI ÎNVĂȚA NIMIC UTIL ÎN TOT CHINUL ĂSTA.

Fraza care m-a izbit cel mai tare în dialogul cu fostul meu coleg, evocat câteva paragrafe mai înainte, a fost asta:
„Băga-mi-aș picioarele, am uitat atâtea de când scriu numai mizerii!” (capturile alăturate).

Da, tinere: mizerii, lucruri mărunte, marote minore ale unor secături care își închipuie că cinșpe mii de click-uri pe titluri gen „N-ai să crezi….” reprezintă o strategie sustenabilă pe termen lung, susceptibilă de a aduce ‘jdemii de euroi în casă. Nu-i va aduce iar tu cu așa ceva vei lucra. Și nu din asta vei putea trăi restul vieții în care nu vei mai putea fi jurnalist.

Nu dau sfaturi, că n-am nicio autoritate. Dar, dacă aș avea anii tăi, cu mintea de acum, pot să-ți zic ce aș face în locul tău:

– dacă m-aș putea angaja în alt domeniu cu ce știu să fac acum și ar exista oportunități reale în acel domeniu diferit de jurnalism, n-aș ezita o secundă să plec din jurnalism – fie că e vorba de traduceri, de editură de carte, de PR, de publicitate, de manipulat containere pentru expediții în depozite din Anglia sau de interpret freelancer pentru poliția metropolitană. În joburile enumerate trăiești din cât știi și poți să muncești, chiar dacă prețul muncii nu e stabilit de tine. În presa mainstream, corelația dintre efort și recompensă, știm bine, e de batjocură. În cazul unui exit-plan sunt în avantaj cei din domeniul non-editorial: cameramani, fotografi, editori-imagine, web-admini. Ei își pot găsi cu relativă ușurință joburi și peste graniță iar șocul adaptării e atenuat de tinerețe, acolo unde tinerețea e încă la ea acasă;

– dacă ceea ce știu să fac nu mă califică pentru nimic (trist, dar mulți sunt în situația asta în jurnalism), atunci, după o prospecție atentă a pieței muncii interne și externe, m-aș apuca urgent să învăț ceva ușor monetizabil – fotografie și editare foto, web-design, limbi străine, altceva – pe cât mi-ar permite timpul de după serviciu. E foarte puțin timp liber rămas, așa a fost mereu în tipul ăsta de job. Dar determinarea și conștiința faptului că industria asta este un dead end pot schimba cariera și destinul unui tânăr hotărât.

Dacă aveți sub 30 și citiți asta amintiți-vă că 30 e pragul la care tinerețea se termină în ochii multor angajatori, indiferent cum arătați și vă simțiți voi, fizic și psihic. Între 30 și 40 de ani, șansele de reconversie profesională scad dureros iar peste 40 de ani oamenii te privesc cu uimire, eventual cu milă, când le spui că vrei s-o iei de la capăt în alt domeniu. Evident, nu-ți vor da nicio șansă; vor lua șansa ta și-o vor da unuia cu 15 ani mai tânăr, chiar dacă mai neștiutor în privința a ce înseamnă, de fapt, viața.

Nu vreau să rămână cineva cu impresia – greșită – că aș urî jurnalismul. Nici vorbă de așa ceva. Nu poți urî ceva pentru care ai sacrificat – am sacrificat – multe în plan personal pe parcursul a două decenii. Jurnalismul e o meserie minunată și rămâne așa, cu toată criza care nu se manifestă doar la noi. Cu o condiție însă: să fie făcut avându-i pe oameni drept parteneri, nu cobai, în interesul reciproc al publicului și al companiilor media. Dacă eșuează într-o condiție mizeră, de furtun al nevoilor racordat la șlițul unor penali numiți pe nedrept moguli, ăla nu mai e jurnalism, ci cordon ombilical de vidanjă.

Mi-aș dori să existe în presa română mai multe locuri unde se practică discursul editorial decent, chiar dacă uneori partizan. Mi-aș dori mai multe portaluri unde informația e separată net de comentarii, unde maipulările ordinare și minciunile comise cu bună știință nu-și au locul, unde nu se instigă la ură față de dușmanii personali ai patronului și unde guvernează respectul pentru cuvânt și pentru cititor. Iar libertatea de exprimare e nealterată. Sunt câteva astfel de locuri – Reporter Virtual și Hotnews reprezintă două dintre ele. Recentele start up-uri online ale câtorva jurnaliști aflați acum pe cont propriu reprezintă, de asemenea, un mic motiv de optimism.

Dar sunt încă puține astfel de oaze. Mi-aș dori să fie de 10 – 20 de ori mai multe și să-i poată angaja pe toți tinerii care au vrut și încă vor să facă jurnalism de calitate. Și să fie atenuat astfel, măcar parțial, tsunami-ul asasin al bunului simț care se revarsă noapte de noapte din ecranele televizoarelor, în prime-time.

Din păcate, se pare că redesenarea peisajului mediatic din România mai are de așteptat un pic iar asta înseamnă că în perioada următoare tot televiziunile de știri vor da tonul – până la colapsul lor binemeritat sau până la improbabila lor reinventare pe baze mai apropiate de normalitatea editorială, economică și umană.

S-ar putea ca nu doar pentru mine să vină prea târziu acel moment, ci și pentru colegii mei mai tineri. Sunt destule șanse ca în ziua așteptatului reviriment să nu mai fie tineri nici ei.

„Redacția te-a mințit„, a scris un isteț atunci când a murit o jurnalistă tânără într-un accident cumplit, chiar de Sărbători. Așa e, redacția te-a mințit, tinere. Depinde doar de tine dacă o lași să te și distrugă.

N.A: Acesta este un material de opinie care nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al grupului „Reporter Virtual”.
Foto: furtună de zăpadă (sursa: web), iarna lui 1996 în București și în afara Capitalei, imagini (2006 – 2007) dintr-o redacție și o regie TV, pregătiri de interviu, autorul acestui material la un pupitru de montaj TV (2012). Arhiva personală a autorului.

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

      Tweet

ETICHETE:

AttilaCaligulacrizadatoriiEODmass mediamogulipierderi financiarereconversie profesionalăsomajteleviziuni de stiriTVR

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.