Azi, în episodul 4 din serialul „Sex, spionaj şi poliţie politică în „Epoca de aur””, citiți despre peripeţiile spionilor afemeiaţi , cu „darul beţiei“, lăudăroşi ori scandalagii.

În fiecare duminică, pe ReporterVirtual.ro puteți citi câte un capitol/ povestire din cartea jurnalistului Emil Berdeli:

Spionii buclucaşi: fustangii, beţivi, scandalagii

Emil Berdeli

Rupt de beat, nu găsea cheile maşinii în buzunare şi nici nu-şi putea aduce aminte pe unde le lăsase. Aşa că a spart geamul automobilului. N-a apucat să se urce bine la volan fiindcă l-a reţinut poliţia. Omul nu era un oarecare, ci ditamai maiorul aflat în misiune de spionaj la New York.

De-a lungul timpului, mai mulţi ofiţeri din Departamentul de Informaţii Externe au fost îndepărtaţi din serviciu pentru relaţii extraconjugale, beţii repetate, afaceri oneroase. De regulă, şefii cei mari căutau vinovaţi de serviciu după dezertarea unor agenţi secreţi importanţi – moment în care izbucnea scandalul, urmat de anchete interminabile. Între agenţii secreţi pe care-i vedeţi în filme şi cei reali nu prea sunt asemănări.

Un document din 1978 arată peripeţiile unui spion cu misiune în SUA. Printre alte calităţi, omul avea „darul beţiei“. Pur şi simplu nu se putea abţine. După un chef prelungit la New York, pricinuit de întâlnirea cu o sursă, credea el foarte importantă, maiorul a pierdut cheile maşinii. Nervos, spulberă geamul portierei ca să poată pătrunde în automobil. Era sigur că va porni maşina cu două fire, ca în filme.

Colac peste pupăză, a fost şi reţinut de poliţie. Trezit din beţie, spionul explicat că nu-i hoţ, pentru că automobilul îi aparţine. Fireşte, a fost eliberat. Însă, nu după mult timp, de data aceasta la Washington, maiorul nostru s-a îmbătat din nou, ajungând tot fără maşină la rezidenţă. „Nu-şi mai amintea unde o parcase“, arată un document Securităţii.

Conform dosarului întocmit după fuga lui Pacepa, generalul Aurel Florea a fost un alt spion bun prieten cu paharul. Însă nu el – fost şef al rezidenţei de spionaj din Washington, cu misiuni şi în Marea Britanie – ridica mari problemă, ci soţia sa. Doamnei – dezvăluie documentele din arhive – „îi plăcea (băutura – n.m.) şi mai mult (decât soţului – n.m.), prăbuşindu-se des în stări profunde de ebrietate şi cutreierând ambasada în ţinută sumară în căutarea unui partener de discuţii“. De mai multe ori i-a apărut în cale chiar ambasadorul Nicolae M. Nicolae, colonel în DIE, care însă n-a apreciat dorinţa ei de „socializare“. În consecinţă, ambasadorul l-a atenţionat chiar pe Nicolae Doicaru, şeful spionajului de la acea vreme, că este hărţuit de această femeie.

Securitatea îl caracteriza pe spionul Mihai Caraman drept afemeiat și imoral, cunoscut pentru relațiile intime pe care le-a avut cu diferite soții ale colegilor aflați la post împreună cu el, în străinătate

Un fost ofiţer al Departamentului de Informaţii Externe mi-a mărturisit că nu cunoaşte ca vreun homosexual să fi fost expulzat din serviciu, dar au fost mai mulţi bănuiţi. Însă, spunea interlocutorul meu, mereu se punea batista pe ţambal, mai ales că, înainte de 1989, o persoană dovedită cu o astfel de orientare sexuală putea ajungea şi la puşcărie. Depinde însă cine era cel care întreţinea relaţii homosexuale şi, mai ales, de ce.

De pildă, s-a spus că generalul Mihai Caraman, omul care a spionat Alianţa Nord-Atlantică, ar fi acceptat o relaţie cu un bărbat pentru a obţine informaţii secrete. Aşadar, pentru cauză era permis. Ce i-a iritat însă pe cei care încercau să descurce iţele spionajului românesc după fuga lui Pacepa?

Ei bine, nu atât eşecurile spionului Caraman sau o posibilă relaţie cu un bărbat, cât faptul că era: „Afemeiat, imoral, cunoscut în Departamentul de Informaţii Externe pentru relaţiile intime pe care le-a avut cu diferite soţii ale colegilor aflaţi la post împreună cu el în străinătate“. Cel puţin aşa scrie într-o fişă care-l privea pe Caraman, datată 22 iunie 1978.

Un alt episod straniu este legat de Constantin Iosif. La începutul anilor ’60, spionajul i-a făcut un instructaj sumar şi l-a trimis în Franţa. N-a reuşit să culeagă informaţii, însă a devenit cunoscut în multe bistrouri pariziene. Şi asta pentru că „tulbura liniştea publică“. Ilar este faptul că poliţiştii francezi îl aveau în evidenţă drept scandalagiu, nu spion. Una dintre „performanţele“ lui Iosif: s-a deconspirat chiar şi în faţa administratorului ambasadei. În pofida comportamentului său, omul a fost promovat în continuare. Gurile rele din DIE afirmau că Nicolae Doicaru, şeful spionajului la acea vreme, ar fi avut o relaţie „foarte strânsă“ cu soţia lui Iosif.

Constantin Căruntu, un alt agent dandana. În anii ’70, cumula două funcţii: ambasador în Kuweit şi şef al rezidenţei de spionaj. Conform documentelor Securităţii, Căruntu era sclavul alcoolului.

Fişa de cadre a lui Mihai Caraman

Atunci când „o lua pe ulei“, transmitea membrilor reţelei din Emirate ordine în clar, atât prin telex, cât şi prin telefon. Paradoxal, se pare că serviciile adverse, care interceptau convorbirile lui Căruntu, erau convinse atunci că românii încearcă să „intoxice“. Comportamentul ambasadorului, îngâmfat şi fustangiu, cu ochii pe soţiile membrilor personalului diplomatic, a generat nervozitate şi indignare în rândul subalternilor. Uneori, nemulţumirea acestora a fost intuită de ambasador, care se lăuda că dă explicaţii doar lui Doicaru, şeful spionajului de la Bucureşti, ori lui Ştefan Andrei, responsabil cu relaţiile externe al CC al PCR, fiindcă este general de Securitate.

Cert e că omul avea relaţii sus-puse, iar Centrala de la Bucureşti n-a luat măsuri împotriva sa nici măcar atunci când şi-a deconspirat subalternii.

Începând din toamna anului 1971 şi până la dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, în 1978, din Direcţia de Informaţii Externe au fost daţi afară în jur de 40 de ofiţeri pentru „descompunere morală“. Adică, relaţii extraconjugale, beţii, corupţie ş.a.m.d.

„Sex, spionaj şi poliţie politică în «Epoca de aur»“, cartea ziaristuluiEmil Berdeli, apărută la Editura Virtuală (ediţia electronică) şi la Editură Amazon (ediţia tipărită), cuprinde 15 poveşti despre operaţiunile din interiorul ori din exteriorul României ale fostului Departament al Securităţii Statului.

Cine au fost spionii lui Nicolae Ceauşescu – omul care a condus România cu o mână de fier din 1965 până în 1989? Ce operaţiuni desfăşurau, pe cine urmăreau,  ce slăbiciuni aveau agenţii secreţi ori pe cine iubeau? Sunt întrebări la care autorul încercă să răspund în acest volum.

Amorul şi spionajul se aseamănă, mai ales în ce priveşte sincronizarea, însă, dacă veţi citi volumul,  cu siguranţă,  o să descoperiţi mai mult decât atât.

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

ETICHETE:

epoca de aurMihai CaramanNicolae CeausescuSecuritatesex spionaj si politie politicastefan andrei

Votează: (6 voturi, media: 4,33 din 5)

Încarc...

About the Author: Redacția RV

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.