Adi Dobre nu e Tolontan, cum înşuşi afirmă, dar este unul dintre mulţii reporteri zdraveni crescuţi sănătos de presa anilor ’90. Are semnătură bine înfiptă în istoria nescrisă a jurnalismului pe bune, căci meseria i-a fost suflet şi provocare. Chiar şi teroare! Întrebaţi-l pe Giovani Becali, când iese de la Poarta Albă, ce i-ar fi făcut dacă trăia în junglă! „Nu eşti de la sport!?” „Că io cu ăştia de la Evenimentu’-sport nu vorbesc! E puşcărie mare ăştia: Adi Dobre şi Octavian Cojocaru..„, îl avertiza Giovani pe Mihnea-Petru Pârvu, sosit pe moşia din Pipera pentru a face un reportaj pentru EVZ cu cel care se mândrea cu titlul de „mafiot” (merită să recitiţi această poveste nonconformistă!). Citiţi textul dulce-amar al lui Adi Dobre! O să înţelegeţi de ce ne interesează pe toţi. Nu pentru banii pierduţi şi gloria nerecunoscută, ci pentru ceva cu mult mai simplu şi mai profund: pentru că ÎI PASĂ! Nu de el, ci de meseria pe care o lasă în urmă…:

Sfârşit de drum. Punct şi … era să zic de la capăt… doar punct…

„Nu sunt nici Tolontan, ca să am explicaţii pentru toate. Nu sunt nici măcar, nu mai dau nume, ca să mă ia Burleanu în echipa lui la FRF. Nu, sunt doar un simplu ziarist, care n-a luat vreodată vreun premiu, nici măcar o şpagă, dar care a făcut multe la viaţa lui, care are cu ce se lăuda. Dar care, din păcate, a ajuns la capătul puterilor.

La începutul anului mi-am dat demisia de la Evenimentul zilei. Cu mult înainte de a afla dacă voi începe la Eurosport. Demisie un fel de a spune, pentru că nefiind angajat n-ai ce demisie să-ţi dai. Era o chestie simbolică. Ca şi acum. Am luat acea hotărâre pe fond de oboseală, de nemulţumire, de frustrare. Am fost sfătuit să mă odihnesc. Şi, timp de două săptămâni, am dormit. Am stat de vorbă cu mine însumi, cu Dumnezeu, cu fetele mele.
Şi am zis să continui. Aşa cum zic de câţiva ani, Staţi să fac socoteala. Cum fac de vreo patru ani, cam de când a început presa din România să se ducă în aia mă-sii. Nu ştiu de ce a durat atât de mult? Habar nu am. N-am nicio explicaţie. Pasiune? Prostie? Speranţă? Nebunie? Probabil, din toate câte puţin (…)

Nu există, cred, în România, breaslă mai divizată, mai ruptă-n cur decât breasla asta a jurnaliştilor.

În câţiva ani am ajuns la jumătate din salariu… În ceea ce mă priveşte. Mai grav, am acceptat, de voie sau de nevoie, statutul de colaborator, în locul celui de angajat. M-am bucurat la perspectiva milionului în plus la salariu şi am cedat şantajului de a nu ne pierde locul de muncă, acceptând să rămân fără carte de muncă, încrezător în nişte promisiuni care s-au dovedit a fi doar nişte vorbe deşarte. Adică doar nişte promisiuni.

A existat şi speranţa, de ce să nu recunosc. Speranţa că într-o bună zi va fi altfel, deşi realitatea îmi aducea argumente dintre cele mai clare. Poate a fost şi mândria de a fi jurnalist, pe care mi-am câştigat-o în ani de muncă, de sacrificii. Poate…

Acum e însă clar. Nu mai e drum de întoarcere. Am realizat asta cam târziu. Ştiu… Să-mi fie ruşine. Cu viaţa mea agitată, plină de suspans şi de neprevăzut am sperat întotdeauna că ceva se va întâmpla. Acum am certitudinea: nu se va mai întâmpla nimic. Nimic bun. Când munceşti şi dincolo de laude îţi aştepţi amărâtul de salariu, iar el nu mai vine, atunci, se duc pe apa sâmbetei toate.

Azi am auzit pentru prima oară termenul “salariu îngheţat”. E decupat parcă din reportajele alea de pe National Geographic. Cică ne-au îngheţat salariul pe februarie. Adică, pe înţelesul tuturor, ne-am luat ţeapă, am lucrat degeaba. E prima oară, după mulţi ani, când mă simt jignit. Da, jignit. Auzisem de situaţii asemănătoare, cu întârzieri de salarii şi la Adevărul şi la Jurnalul Naţional şi la România Liberă şi la …. Am scuipat de fiecare dată în sân şi am nutrit speranţa că nu voi trece vreodată prin asta. Repet, de îngheţarea salariului nu auzisem. Ăsta e neologism!

“Bani are şi ţiganii”, spunea adeseori Valeriu Mihăilescu, bunul meu prieten, Dumnezeu să-l odihnească… De câte ori rămâneam fără bani, mă gândeam la vorbele lui. Ştiam mereu că am de luat şi nu de dat. De data asta e altfel…

Auzi… a îngheţat salariul. Cum pana mea să îngheţe când suntem, cred, 20 la sută din câţi eram acum câţiva ani. La Sport, la Evz, am rămas doi. Nimănui nu îi vine să creadă când aude acest amănunt. Sunt departamente care nu mai există, pur şi simplu. Mai grav, sunt jurnalişti care acum câţiva ani nu ar fi fost angajaţi la Evz nici măcar şoferi, cu tot respectul pentru meseria asta. Apropo de şoferi. Înainte aveam câte un şofer şi câte o maşină, cel puţin, pentru fiecare secţie. Acum avem un singur şofer pe tot ziarul. Şi atunci cum pana mea vrei să mai faci presă? Cum vrei să te mai faci respectat? Cum?

Pentru mine, meseria de jurnalist sportiv s-a încheiat în seara asta, când întorcându-mă acasă de la muncă, via fratele Cipic, am călătorit singur în Tramvaiul 14. Vă mărturisesc faptul că mi-a venit să plâng. Mi-a venit să plâng doar când mă gândeam la anii petrecuţi în tagma asta a jurnaliştilor. La anii ăia sacrificaţi pentru un ideal. Acum aproape 20 de ani câştigam mai puţin decât acum. Dar nu conta. Tocmai asta vreau să spun, că nici acum nu contează. E doar o chestiune de principiu. Cum vrei de la oameni determinare şi rezultate, când nu există respect din partea celui care cere toate aceste lucruri? Cum?

Voi continua la Eurosport, unde, pe cuvânt, e altă lume. Nu voi mai scrie. Nici nu aş mai avea unde. Îmi amintesc de vremurile când tarabele gemeau de ziare. Cele mai multe de calitate. Acum e jale…

Voi continua aici, pe blog. Poate am să cumpăr domeniul ăla pe care l-am rezervat de atâtea ori, dar de ficare dată mi-a lipsit ceva. Mi-au lipsit banii cu care să-l achiziţionez.

Acum, după ce am scris toate astea, mă simt puţin detaşat. Nu ştiu de ce. Mă detaşasem eu de ani buni. Nu m-am mai uitat la TV decât la transmisiunile în direct. De cele mai multe ori fără sonor. Ce să văd la buletinele de ştiri de la TV? Ce să citesc în amărâtele de ziare care au mai rămas pe piaţă?

Îmi e scârbă. Îmi e scârbă de lumea în care trăiesc. Îmi e silă de armatele de “yesmani”, de nesfârşitele cohorte de spinări cocoşate, de infinitele legiuni de lingăi…

Mă opresc aici. Am scris doar despre o stare de spirit. Despre starea de spirit a unui individ, nu a unui grup. S-ar putea ca ceea ce simt să fie împărtăşit şi de alţii. S-ar putea însă să nu…

Am pus punct unui capitol din viaţa mea. Un capitol care a durat aproape două decenii. E mult? E puţin? Dumnezeu ştie… Ştiu doar că sunt trist… Nu simt nimic altceva… Niciun alt sentiment… Atât… Sunt trist…”

Citiţi textul integral semnat de Adi Dobre, pe blogul său

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

ETICHETE:

Adi Dobrecriza preseieurosportEvzjurnalisti sportiviscrisoare de adioTolontan

Votează: (2 voturi, media: 5,00 din 5)

Încarc...

About the Author: Laurenţiu Ciocăzanu

Jurnalist din 1992. Corespondent pentru "România liberă", "Ziua", "Antena 1", BBC (1992-1997). Redactor la biroul din Bucureşti al BBC World Service, secţia în limba română (1997-2000). Redactor-şef adjunct si editorialist la "Evenimentul zilei" (2000-2006). Redactor-sef "Compact", Ringier România (2006). Redactor-şef "Adevărul" (2006-2008). Director editorial "Adevărul" şi "Adevărul de seară" (2008-2010).

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.