Frustraţi de faptul că în 1989 erau prea mici, prea fricoşi sau prea nenăscuţi să-şi rişte viaţa înfruntând gloanţele dictaturii, o pleiadă întreagă de revoluţionari de duminică s-au proţăpit, de câteva zile, în stradă, dornici să schimbe din temelii România. Cu de la sine putere, ei se laudă că ar vorbi în numele poporului, uitând că Dan Diaconescu are deja copyright pe o asemenea pretenţie. Să fie, oare, poporul român redus la câteva mii de oameni, adunaţi prin pieţele patriei din zi şi până în noapte? Să fie oare cei care manifestează, paşnic sau violent, în stradă reprezentativi pentru o naţie întreagă?

Asemenea Revoluţiei de la Timişoara, noua revoltă urbană a pornit de la punerea în aplicare a unei decizii controversate a regimului (atunci evacuarea lui Tőkés, acum alungarea, practic, a lui Arafat). Ea n-are însă şansele de reuşită ale mişcării din 1989 din simplul motiv că îi lipseşte substanţa: masa. Nici măcar domnul Ponta, cel care, probabil, a băut din aceeaşi cană cu doamna Anastase, de a învăţat să numere din doi în doi, nu poate susţine că o mie de oameni îşi pot aroga dreptul de a vorbi în numele unui întreg popor. Şi mai trebuie remarcat un lucru: ce se întâmplă acum pe străzile oraşelor din România ar putea fi privit şi ca o reacţie de scârbă şi de furie nu doar la adresa guvernanţilor, ci şi la adresa întregii clase politice. Oamenii sunt nemulţumiţi, pe bună dreptate, de cei pe care i-au votat. Dar ei trebuie să ştie că nemulţumirea lor trebuie să fie exprimată nu prin huiduieli şi prin distrugeri şi violenţe, ci prin vot. Cei care urlă în stradă şi că Băsescu e un dictator chior şi că vor libertate ar trebui să-şi dea seama de contradicţia de termeni: păi ce libertate mai mare vor decât să-l înjure de toţi sfinţii pe preşedinte, în direct şi la oră de vârf?

În anul 2012 trebuie să fii naiv să mai crezi în revoluţii, într-o ţară membră UE, cu un regim democratic constituit. Şi trebuie să fii răuvoitor sau iresponsabil să-ţi imaginezi că, dacă scoţi în stradă o mie sau zece mii de oameni, guvernul va cădea în secunda doi şi te vei înfige tu la putere, să împarţi tainul sponsorilor oficiali. Cine seamănă vânt culege furtună, iată o zicală pe care unul ca Ponta şi unul ca Antonescu, cei doi domni care şi-au propus să confişte protestele de zilele astea, au uitat-o. Ei sunt convinşi că se pot pune în fruntea demonstranţilor şi pot culege eventuale roade ale răzmeriţei. Aducând mase de manevră din toată ţara, speră să-i pună lui Băsescu sula în coaste, forţând anticipatele. Nu vor reuşi nimic, pentru că nu au legitimitate. Dacă în România ar fi fost o autentică dictatură, dacă s-ar fi trăit cu adevărat rău, acum pe străzi erau milioane de oameni. Aşa cum s-a întâmplat în 1989, când s-au rupt zăgazurile fricii. Dacă românilor le-ar fi fost atât de groaznic pe cât vor unii să dea de înţeles, disperarea şi foamea i-ar fi scos pe toţi în stradă. Dar, privind cu atenţie, vedem că, în marea lor majoritate, protestatarii numai amărăşteni nu sunt: nucleul dur al protestatarilor e format din revoluţionarii de carton, rămaşi fără privilegiile din care s-au înfruptat atâţia ani, din nişte derbedei puşi pe distrugeri şi din membri ai partidelor politice din Opoziţie, care vor, normal, să ajungă cât mai rapid la putere.

Revoluţia pe care ei o vor n-are nicio şansă de reuşită, fiindcă nu are susţinere. Cum ar fi ca Băsescu să cadă, să vină în locul lui Antonescu şi să iasă iarăşi în stradă o mie de oameni, cerându-i demisia? Am avea zeci de preşedinţi pe an: unul pe săptămână, că o mie de mercenari urlători se strâng repede. Am deveni de râsul lumii, daţi ca exemplu de cum nu trebuie să funcţioneze o democraţie. Revoluţia visată de Crin şi de Ponta nu va izbândi din două motive: nemulţumirile populare nu au atins pragul critic şi nu există revoluţionari pentru ea. Ca în România lucrurile să meargă mai bine, nu Băsescu, nici Antonescu, nici Iliescu trebuie daţi jos. Fiecare dintre noi ar trebui să se privească în oglindă şi să-şi dea jos o parte din el: acea parte care dă şpagă, care închide ochii când trebuie să vadă şi gura când trebuie să vorbească, acea parte care ne îndeamnă să fim ipocriţi şi profitori ca să trăim bine, să ne bucurăm de moartea caprei vecinului, privind-o cu fală pe a noastră. Abia atunci vom fi cu adevărat revoluţionarii pe care ţara asta îi merită. Căci revoluţia necesară nu e cea izbucnită în stradă, cu pietre şi bâte, ci cea care, pornind din inimi, ar putea să cucerească România pe tăcute.

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

ETICHETE:

alegeriBasescuCrinipocriziePontarevolutie

(Niciun vot deocamdată)

Încarc...

About the Author: RV

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.