Reportaj de domnisoara (12): Aşteptându-l pe Cristi Nemescu

8:40 am, 10 decembrie 2009 • de Comentariile sunt închise pentru Reportaj de domnisoara (12): Aşteptându-l pe Cristi Nemescu

» Click AICI ca să te abonezi la ȘTIRILE RV pe mail

DomnisoaraÎn noaptea de 24 spre 25 august 2006, regizorul Cristian Daniel Nemescu, şoferul de taxi Dumitru Aruştei şi inginerul de sunet, Andrei Toncu, au murit într-un terifiant accident de circulație. Tragedia s-a întâmplat, puţin după miezul nopţii, la intersecţia dintre Splaiul Independenţei și bulevardul Ştirbei-Vodă. Cristi avea 27 de ani, Andrei 28 și Radu 27. Niște băiețandri, aproape. Ali Imran, cel care i-a ucis instantaneu, conducea un SUV Porsche Cayenne şi venea de la discotecă. Avea 113 km/oră când a trecut pe roșu, fără să clipească, fără să se uite în stânga sau în dreapta. ToncuCristi NemescuTaxiul cu cei trei nevinovați, circula cu 42km/h. Luni de zile, ACOLO, unde gardul din fier a ţipat, pentru că s-a umplut de sânge şi a rămas îndoit de forța impactului, au ars lumânări şi lacrimi. Ali Imran a primit doar 6 ani de pedeapsă pentru fapta lui. Atât.Şi acum, când trec pe lângă locul acela nefast, de la intersecţia străzii Ştirbei-Vodă cu râul Dâmboviţa, îmi zvâcneşte un titirez dureros între coaste. Mă tot gândesc la ei, la cei 3. Oare ce spuneau înainte de…La ce se gândea Cristi? Dar Andrei?

După câteva luni de la accident, am început să-i caut pe Internet filmele şi scurtmetrajele. Eram curioasă. Le-am vizionat cred, că pe toate. Mi-au plăcut, m-au cutremurat unele, altele mi-au deschis ochii. Cristian Nemescu era de-a dreptul excepţional, foarte, foarte, foarte talentat, creativ, inteligent, zglobiu, dar în acelaşi timp, serios şi matur. Uneori, mi se părea că se joacă, efectiv, cu imaginile, cu sentimentele şi culorile. Era un muzician al filmului, compunea melodii cu oameni care se mişcă şi zic ceva…Îi respiram fiecare cadru, îl simţeam aproape, lângă mine. Parcă l-aş fi cunoscut. Îl chema ca pe mine…ce ciudat!!! Daniel-Cristian.

E nedrept, vulgar de nedrept ce s-a întâmplat. Îmi vine uneori să-njur ca un birjar, să scuip şi să hâţân porţile cerului până va deschide CINEVA. Ca să întreb: de ce, domnule? De ce? Mi-am adus aminte, apoi, de madam Păunescu, cea care a strivit dintr-o lovitură alte 3 vieţi şi n-a păţit nimic, de parcă ar fi dat cu pliciul peste 3 muşte care o deranjau…Şi mi-a venit o silă de tot…şi de toate.

În 2007, pe când eu şi Răzvan, soțul meu, eram angajaţi la un tabloid bucureştean, am scris un text despre Cristi, care tocmai primise premiul ”Un certain regard” la a 60-a ediţie a Festivalului de la Cannes. Materialul trebuia să fie unul specific, dar ne-am încăpăţânat să-i dăm altă culoare şi alt glas. Nu ştiu dacă am reuşit.

Înainte de toate, l-am sunat pe tatăl lui, profesorul şi compozitorul Octavian Nemescu. Cu teamă şi inimile făcute ghem, recunosc. Ne era frică să nu-l supărăm şi mai mult decât era. Nu ştiam cum să procedăm, în aşa fel încât, să nu părem chiar cretini şi dobitoci, mai ales că veneam din partea ACELUI ziar cu ţâţe şi hidrocefali veseli. A vorbit Răzvan, ca de obicei, el era, ca şi în ziua de azi, mai diplomat. Tatăl lui Cristi, un om fin şi educat, cum mă aşteptam, dealtfel, n-a zis nimic despre…respectivul cotidian, cu toate că se simţea ceva în vocea lui, la telefon. A acceptat, trist şi stins…

Cristi...Seara, ne-am dus la ei. Ne aşteptau acasă, undeva prin Colentina, în spatele bisericii Sf. Dumitru. Eu eram gravidă în 8 luni. Tremuram. Am urcat cu liftul, am sunat. A deschis mama lui. Doamne! Nu pot să vă descriu exact chinul şi nici deznădejdea din ochii ei. N-am cum, nu s-au inventat cuvintele. Cum să vă spun? Ochii sărmanei femei nu mai erau ochi, ci două guri care urlau, urlau, urlau şi nu le mai auzea nimeni din dimensiunea asta. Umerii ei plângeau, părul şi degetele plângeau, coastele şi tălpile ei, de mamă pedepsită pe nedrept, scânceau neîntrerupt. Mi s-a făcut rău când am văzut-o şi milă. Instinctiv, mi-am mângâiat burtoiul mişcător, abia stăpânindu-mă să nu izbucnesc. ”Doamne, Dumnezeule! Andrei al meu e la mine! E încă la mine! Să nu mi-l luaţi!!! Şi sufletul mi l-aş vinde, numai să nu păţească ceva vreodată!”

„Îl aştept să vină. Din clipă în clipă sper ca uşa de la intrare să se deschidă şi să apară el”

Am intrat în casă. Tatăl lui Cristi a început să povestească, dar mie îmi dezertaseră deja gândurile. Fugiseră departe, într-o gară, unde Şeful de tren, Doiaru, „se spărgea în figuri” cu un întreg convoi NATO… Mi-am chemat gândurile înapoi, pe toate, dar unul, tot acolo a rămas. Cred că, şi acum, când scriu literele astea, tot acolo e înţepenit, în gara aia prăfuită şi încăpăţânată.

Cristi si mamaApoi ne-am dus în camera lui Cristi, care era exact “aşa cum a lăsat-o el când a plecat la filmare…”, ne-a spus Octavian Nemescu cu ochii plini de lacrimi. Patul. Masa de montaj, la care dintr-o inexplicabilă tentaţie, m-am aşezat şi am mângâiat-o. Am atins căştile lui, care încă îi mai păstrau amprentele şi căldura urechilor. Toate miroaseau a Cristi. Afişele, sinopsisul de film, câteva pastile de Orbit. Îi simţeam răsuflarea mentolată că-mi zâmbeşte: „Ce cauţi printre lucrurile mele?” Geaca lui din piele era aruncată pe scaun. În stânga, în vitrină sclipeau zadarnic premiile lui, strigându-l: Cris-tiii. Am continuat să vorbim despre el…Cum era când era mic, ce nebunii făcea, ce jocuri îi plăceau…., întrebări tipice tabloidului la care lucram. “Cristi nu era un copil cu care să faci ce vrei. Avea personalitate de mic,” ofta Erica Nemescu, frângându-şi degetele delicate. Apoi tăcea. Era atât de fragilă! Mi-era frică să nu-i fac rău, mi-era groază să nu calc cu copita ziaristului de scandal în sufletul ei. „Când au filmat la Marilena de la P 7, le-a fost extraordinar de greu, continua mama. Nu aveau bani, era un film independent şi totul se petrecea undeva în ghetourile din Rahova. Cristi s-a descurcat însă. Alături de el era şi Andrei Toncu, sunetistul. Au fost prieteni foarte buni, se ajutau între ei. Acum sunt împreună, acolo, în cer.”

Cu un an înainte de tragedie, Cristi a avut un accident minor cu bicicleta, pe Ştirbei-Vodă, aproape de locul fatal! Părinţii lui au realizat abia după…că această întâmplare a fost un fel de …prevestire. Ciudat, nu?

Ne-am uitat apoi, la nişte poze alb-negru. O mămică fericită şi tânără îşi ridica spre cer bebeluşul care râdea la ea. Un tată mândru îşi ţinea la piept băiatul care avea pantalonaşi scurţi, cu răţuşte. Amintiri. Doar atâta le-a mai rămas acestor părinţi. “Îl aştept să vină. Din clipă în clipă sper ca uşa de la intrare să se deschidă şi să apară el: Sărut mâna, mamă! Bună seara, tată. Mi-e foame!” Dar nu se deschide….

Cristi, Andrei şi Radu au fost striviţi ca nişte gândaci de unul care venea din discotecă

la munca...În săptămâna în care a murit, părinţii lui erau în concediu la Sinaia. În acea perioadă au început să aibă tot felul de presimţiri. Profesorul Nemescu povesteşte că, într-o zi, pe când mâncau de prânz, la radio cânta Teo Peter, melodia „Singur în noapte”. Ambii soţi s-au privit unul pe celălalt pentru o clipă. Ceva din adâncurile lor urla mut, ca o alarmă prevestitoare, de parcă urma să se întâmple o nenorocire. Atunci a sunat telefonul. Era Cristi. Vroia să ştie unde se află un oarecare obiect de care avea nevoie. „Tocmai ne gândeam ce moarte năpraznică a avut bietul Teo Peter şi că cel care l-a ucis a scăpat nepedepsit. Ce durere trebuie să fi fost pe ai lui! Nici prin cap nu ne trecea că peste câteva zile vom trăi şi noi astfel de clipe cumplite”, a mai spus mama regizorului. În ziua în care s-a petrecut accidentul, soţii Nemescu urcau pe muntele Furnica. N-au ştiut nimic până seara, când un coleg de-al lui Cristi i-a sunat. Omul n-a avut puterea să le spună că murise. I-a chemat doar la Bucureşti, la Spitalul Universitar. „Nu ştiu cum am condus până în oraş. Simţeam că ceva s-a petrecut. Când am intrat pe uşa spitalului ne-au întâmpinat medicii. Atunci simţit că băiatul meu a murit. Totul se învârtea cu mine. Mi-a secat sufletul! Aceşti copii nevinovaţi: Cristi, Andrei şi Radu au fost striviţi ca nişte gândaci de unul care venea din discotecă! Nu e drept!”

De atunci, părinţii lui Cristi, ca şi rudele celorlaţi doi tineri ucişi în absurdul accident, nu şi-au mai găsit liniştea. Îşi aşteaptă încă fiul, tresărind la orice zgomot, crezând că atunci când se trânteşte uşa de la lift, va fi el. „Moartea e un fel de trezire, mi-a mai zis profesorul Nemescu la plecare. Sufletul e singurul care trăieşte, ar fi prea absurd ca viaţa să se termine odată cu moartea. Eu trăiesc cu speranţa că-l voi revedea odată, că-l voi îmbrăţişa, aşa cum făceam adeseori. Uneori îi simt prezenţa, îl ştiu aproape de mine, îi simt mirosul. Băiatul meu drag şi talentat!”

Ce să vă mai zic? Am pleacat ruptă de la ei. Neagră! Îmi venea să mă îmbăt criţă, să muşc din pahar şi să plâng cu lacrimi lungi şi fierbinţi, amestecate, ca bărbații. Dar eram gravidă cu o minune şi am început să mă pipăi înfrigurată pe pântec. Ah. Era acolo! Ce bine! Cum puteam să-l păzesc de relele acestei lumi? Cum? Cu cine trebuia să negociez liniştea lui? Spuneţi-mi!!! De câte ori, mama lui Cristi Nemescu n-o fi făcut la fel??? Am fost foarte tulburată şi am tăcut. Şi Răzvan a rămas mut. Cheie, schimbător, acceleraţie, frână. Afară se lăsase noaptea, şerpoaică parşivă şi veninoasă. Se lucra atunci de zor pe Calea Moşilor şi muncitorii care dădeau de cu târnăcopul în asfalt erau veseli, nu simţeau nimic din durerea mea, care, de fapt, era a mamei lui Cristi, a tuturor mamelor din lume care au rămas fără copii… La un telefon mobil, pus de cineva pe o roabă staţionară, răsuna vocea lui Guţă, ca o lovitură de bocanc în beregată: “Zboară milioanele vin ca avioanele…”.

Biografie

cristi nemescu, un regizor care a murit mult prea devremeCristian Daniel Nemescu s-a născut la Bucureşti pe 31 martie 1979.A urmat liceul umanist la fosta şcoală Zoia Kosmodemianskaia, apoi a dat la ATF, la regie, unde a luat din prima încercare. A fost student la clasa prof. Laurenţiu Damian care îl aprecia foarte mult. Muncea zi şi noapte, uneori se epuiza, dar nu conta. Lui Cristi îi plăcea la nebunie ceea ce face şi asta se poate vedea în toate filmele lui, adevărate poeme urbane unicat, însufleţite de talent şi o minte regizorală absolut genială. Mulţi îl compară cu Lucian Pintilie alţii cu Emir Kusturica. Dar Cristi Nemescu e doar Cristi Nemescu. În fiecare filmuleţ el a strecurat părţi mari din sufletul lui, frumos şi fragil ca aripile unui fluture tropical. A realizat filme de scurt şi mediumetraj printre care: „Mihai şi Cristina”, „Mecano”, „Kitchitoarele”, „La bloc oamenii mor după muzică”. Cu „Poveste la scara C” şi „Marilena de la P7” a participat la numeroase festivaluri internaţionale. De-a lungul scurtei sale cariere regizorale a câştigat peste 20 de premii, printre care „Marele Premiu” la „NYU International Student Film Festival” din New York, Premiul Special al Juriului” la „Bruxelles Short Film Festival” din Belgia, „Public’s Choice” la „Milano Film Festival” din Italia, „Premiul Publicului” la ”Internationale Grenzland Filmtage Festival” din Germania.

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

 
 
 

ETICHETE:

Foarte slabSlabMediocruBunFoarte bun (Niciun vot deocamdată)
Încarc...

Related Posts

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.

Comments are closed.

Scroll to top