Reporter Virtual revine cu seria de interviuri „De ce pleacă jurnaliştii când pleacă?”, în care discuţia vizează motivele gazetarilor care părăsesc profesia. De data aceasta, Răzvan Vintilescu, unul dintre cei mai premiaţi ziarişti români, a fost cel supus tirului de întrebări, iar povestea lui se vinde bine după un chef al presei în care s-a sărbătorit libertatea de exprimare. Degajat, Răzvan a răspuns tuturor întrebărilor. Spun degajat pentru că n-a ajuns unul dintre cei care formează coadă la şomaj, ci a pus în aplicare un proiect de-ale sale în medicină şi începe să simtă roadele unei munci deloc uşoare.

Reporter Virtual: De ce ai vrut să te faci ziarist, mai ales că ştiu că nu ai făcut o facultate de jurnalism după câte îmi amintesc, ci Medicina?

Răzvan Vintilescu: Eram student în anul patru la Medicină şi în primul an la Ştiinţe politice. Am prins relansarea Cotidianului după preluarea de către Caţavencu, mi-a plăcut ce se scria acolo, aveam nevoie de un job ca să plătesc a doua facultate şi, cum mi se părea mie că aş putea scrie mai bine decât cel puţin jumate dintre cei care semnau, am zis să încerc şi, timp de două luni, i-am trimis lui Robert Turcescu câte un editorial pe zi, pe e-mail, până când m-a chemat la interviu.

Şi ai fost dezamăgit imediat după ce ai intrat în presă sau după o vreme?

Prima dezamăgire a venit după o săptămână, cât am stat la Externe. Motivul: publicasem un articol de o pagină, dar apoi şeful de acolo (parcă Şerban… nu mai ştiu cum) mi-a zis că secţia e plină şi că nu are ce să facă cu atâţia oameni… aşa că, după câteva luni, după o şcoală de vară făcută de Academia Caţavencu la Neptun, m-am dus la Simona Gheorghe, la Social, care mi-a zis clar: în două săptămâni, din cinci studenţi cât sunteţi, o să rămâneţi doi. Şi am rămas eu şi cu Oana Crăciun dintre cei care eram atunci „în probe”. A doua dezamăgire a venit în 2009, când ni s-a tăiat leafa, prin iunie parcă, iar a treia, la sfârşitul lui iulie 2009.

Spune-mi şi ceva plăcut înainte de ultima dezamăgire. Care a fost experienţa care te-a marcat în presă?

După a doua dezamăgire, am fost în ultima delegaţie pe care a plătit-o Cotidianul… la mănăstirile din Moldova, unde am scris două articole cu care am câştigat o competiţie de investigaţii pe fonduri europene. Experienţa care m-a marcat: momentul în care, în afară de articolele de presă, de investigaţii şi de reportaje, am început să scriu editoriale şi am văzut că, oricât de bine ar scrie cineva o investigaţie sau un reportaj, mereu un editorial va avea mai multe vizualizări sau cititori sau va stârni mai mult interes.

Nu crezi că trecerea la editoriale te-a îndepărtat de munca de jurnalist propriu-zisă? Am observat că, în ultimii ani, mai toată lumea scrie opinii, dar mai puţine articole.

Se întâmpla cam la un an de la intrarea mea în presă, adică prin 2007. La Cotidianul, în afară de cei care scriau doar editoriale, regula era următoarea: cine îşi face treaba bine pe felia lui de jurnalist (Social, Investigaţii, Externe etc.) poate în timpul rămas să scrie şi editoriale dacă are idei bune şi îndeplineşte condiţiile stilistice necesare acestui stil. Deci nu m-a îndepărtat, de fapt, de la cititorii de editoriale am primit, de-a lungul timpului, şi ponturi destul de bune.

Totuşi nu ţi se pare că sunt prea multe opinii în presă? Cine a trădat în relaţia ta cu meseria, cine te-a îndepărtat de presă?

Scăderea salariilor sub nivelul performanţei, destrămarea echipei de la Cotidianul şi lipsa de perspective în ceea ce priveşte avansarea profesională. Adică nu mi se părea normal ca jurnaliştii de teren (de oriunde ar fi ei) să fie mai buni din punct de vedere profesional decât şefii lor ierarhici. Unii acceptă treaba asta în totalitate, alţii până la un anume nivel, alţii deloc. O precizare: nu vorbesc de ceea ce era la Cotidianul până la 31 iulie 2009.

Aşadar, care au fost principalele trei motive care te-au făcut să abandonezi meseria în care te-ai remarcat destul de repede?

1. Lipsa posibilităţilor de promovare pe bază de realizări profesionale. 2. De la un moment dat încolo, cu cât livrai marfă mai bună, cu atât erai mai slab plătit şi 3. Destrămarea unei echipe care m-a atras în presă. Pentru că, din 2006 până în 2009 , deşi s-au schimbat n şefi la Cotidianul, a rămas totuşi o echipă constantă care a dus ziarul şi care pornise acel proiect care m-a atras în presă.

Există viaţă după presă? Nu simţi microbul încă în sânge?

Viaţă există, cu siguranţă… şi ce viaţă! Dar şi microbul e acolo… am mai scris un singur articol după plecarea mea din presă, pe care l-ai menţionat şi tu pe site, „Sebastian. Bolile unui sistem”. E vorba de articolul pentru care am primit bursa Carter. În rest… m-am gândit nu la unu, ci la zeci de subiecte, de reportaje sau investigaţii. Dar presa e un capitol închis pentru mine. Nu există ţară pentru ziarişti bătrâni. Cred că acum jurnalismul mai poate fi făcut, în condiţiile din România, doar de tineri care pun entuziasmul înaintea pragmatismului sau de jurnaliştii care nu au avut un plan B viabil, din păcate.

Nu ştiu ce viaţă există după presă atunci când eşti infectat, dar mi-aş dori să ştiu cum te-ai confruntat cu cenzura sau semi-cenzura, pentru că ştiu că ţi s-a întâmplat. De fapt, te-ai lovit de incompetenţa şefilor sau de interesele lor?

Atâta vreme cât am scris la Cotidianul sau la Academia Caţavencu, nu am avut de-a face cu cenzura. Poate doar anumite întârzieri la publicare, justificate de anumite clarificări în documentare, cel mult. Dar articolele apăreau. De incompetenţa şefilor m-am ciocnit atunci când au început să-mi fie refuzate subiecte, fără prea multe explicaţii. La Cotidianul au fost câteva tentative prin august 2009, dar mi-am dat demisia la 1 septembrie. Apoi am mai intrat într-un soi de „blocaj constituţional” în scurta perioadă petrecută la Realitatea TV, la sfârşitul lui 2009, când subiectele propuse de mine fie nu se aprobau, fie erau lăsate la o parte din motive care mie (şi poate e o părere greşită) mi se păreau subţiri, iar subiectele care mi se dădeau nu se verificau pe teren. Deşi am văzut multe astfel de cazuri în cei cinci ani de presă, există şi câteva contraexemple notabile, de şefi cu un parcurs profesional de invidiat.

Poţi să-mi dai exemplul cu mina… Şi evident cu pista de biciclişti…

Iar picătura care a umplut paharul, ca să zic aşa, a fost amânarea, la nesfârşit, a unui documentar/investigaţie/reportaj, zi-i cum vrei, filmat în SUA, în septembrie 2009, care mi se părea (şi nu numai mie) ca fiind un exemplu clasic de subiect tare, fără a avea niciun fel de implicaţie politică actuală… era o poveste fascinantă. În octombrie şi noiembrie a fost amânat pe motiv că era campanie electorală şi nici măcar nu l-am putut monta că nu era timp. Apoi, în decembrie iar nu a fost timp… L-am montat singur împreună cu un domn de la Tehnic din RTV, deşi îmi este şi acum greu să-mi imaginez ce fel de profesionist ar lăsa un mai mult decât începător în ale televiziunii să monteze de unul singur un asemenea material. Şi a fost difuzat la oră de mare audienţă: 23:30, în ziua de 1 ianuarie 2010. Pe 5 ianuarie, mi-am dat demisia de la RTV.

Subiectul era despre o mină de cărbuni cumpărată de Ceauşescu în SUA prin anii ’70, cu ajutorul unui spion sovietic, mină din care România trebuia să scoată bani până prin 2012, parcă. Dar, din 1993, mina dispare din actele româneşti şi începe să scoată profit pentru alţii. Cred că linkul cu documentarul mai există undeva îngropat în arhiva RTV de pe net, că nu am avut norocul să fie arhivat separat de restul ştirilor şi reclamelor preluate automat.

Te-ai mai întoarce în presă? În ce condiţii?

M-aş întoarce în presă doar ca să scriu o rubrică săptămânală sau lunară, un editorial. Pentru investigaţii a trecut vremea. Lucrul de care nu-şi dau seama patronii de presă din România este faptul că un reporter bun de investigaţii costă, că o investigaţie nu se face în trei zile şi că într-un departament de investigaţii trebuie investit dacă vrei subiecte tari. În sfârşit, asta e părerea mea, şi mai cred faptul că un  text scris este un produs care trebuie remunerat ca orice alt produs din lumea asta, în funcţie de calitatea lui. Dacă aş abdica de la acest principiu, sunt sigur că s-ar găsi destui care să dorească să „cumpere” texte bune pe nimic. Avea Cristi Grosu o vorbă: ar trebui să se înfiinţeze o Asociaţie a ziariştilor abuzaţi psihic. Reportajele prefer să le strâng în minte şi să le eliberez sub forma unei cărţi, cândva… Acum, beneficiind de pregătirea în domeniul medical, lucrez ca director al propriului meu proiect, e vorba de o bancă de celule stem, FreezeLife.

CV:  Răzvan-Mihai Vintilescu

• 2010 – up to date – General Manager of FreezeLife – StemCell Bank

• 2009 – fellow of The Carter Center in the program “Rosalynn Carter Fellowship for Mental Health Journalism”

• 2009 – Winner – The Award for the The Best Young Journalist of The Year, offered by Freedom House Foundation

• 2008 – Winner – The Award for the Best Social Press Campaign, offered by the Romanian Press Club

• 2008 – Nominated – The Award for the Best Editorial, offered by the Romanian Press Club

• Editorialist for “Cotidianul” since 2005

• Investigative Journalist, editor for Cotidianul, Academia Caţavencu, Realitatea TV, part of Realitatea-Caţavencu Media Group

• Graduate, Faculty of Political Sciences, University of Bucharest

• Graduate, Faculty of Medicine, The University of Medicine and Pharmacy “Carol Davila” from Bucharest – Medical Doctor

• Training in the transparency of European financing of EU member states

• Training with a FBI senior profiler in non-verbal communication

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

ETICHETE:

banicenzuraCotidianulinvestigatiipatronipresareportaje

(Niciun vot deocamdată)

Încarc...

About the Author: Tiberiu Lovin

Jurnalist din 1992. Specializat în investigaţii, a lucrat pentru ziarele locale Deşteptarea, Ziua şi Monitorul de Bacău, România liberă (1995-2003 şi 2007-2009), Cotidianul şi Jurnalul naţional (2004-2005), Evenimentul zilei (2005-2007). În 2007 a fondat Reporter Virtual, iar din 2009 până în prezent ocupa funcţia de director pe online pentru Federaţia Română a Jurnaliştilor MediaSind.

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.