N-am priceput niciodată de ce maidanului pe care joacă ţurca politicienii i se mai zice şi scenă politică. Neîndoielnic, între scena de teatru şi maidanul de politică sunt unele note comune. Şi într-un loc şi-n celălalt, sunt actori care interpretează diferite roluri. Altfel spus, implicaţii sunt în realitate altceva decît ceea ce ţine să ne convingă că sunt. Şi într-un loc şi-n celălalt, contează enorm spectatorii. A spune maidanului de politică scenă înseamnă însă a face o cruntă nedreptate teatrului. Atît actorii, cît şi spectatorii unei piese de teatru se deosebesc fundamental de actorii şi spectatorii unei întîmplări politice. Actorii, fie şi pentru faptul că din jocul lor nu scot nici a mia parte din cîştigul scos de politicieni din jocul lor. Spectatorii piesei de teatru, fie şi pentru faptul că respectă o anume condiţie de bună purtare. Chiar dacă unii dintre ei îşi mai lasă telefoanele mobile deschise, totuşi, nu rîgîie cu zgomot şi nu scuipă pe jos, ca spectatorii întîmplării politice.

Mult mai nimerit ar fi să-i spunem arenă maidanului de politică. Atît jucătorii, cît şi spectatorii unei întîmplări politice sunt mult mai apropiaţi de jucătorii şi spectatorii dintr-o arenă decît de actorii şi spectatorii dintr-o sală de teatru. Scenă sau arenă, politica reclamă, pe lîngă jucători şi spectatori, şi comentatori. Porecliţi şi analişti, pentru că aşa cum unei femei îi spui duduie, deoarece nu ştii dacă e doamnă sau domnişoară, unui cetăţean îi spui analist, din simplul motiv că nu poţi aproxima dacă e scriitor sau ziarist, comentatorii întîmplătorilor politice trebuie să se rezume la a observa şi diseca jocul din arenă.

Sub semnul acestui adevăr, am urmărit, nu fără amuzament, reacţia presei noastre la ultima întîmplare mai acătării din arena noastră politică: Formarea Alianţei PNL şi PC. Un străin constrîns să citească editoriale şi, mai cumplit, să se uite la talk-showuri, ar fi rămas înmărmurit luînd cunoştinţă de textele dedicate acestui moment. Ar fi fost convins că în viaţa autorilor s-a petrecut o dramă îngrozitoare. În cazul bărbaţilor, ceva asemănător fugii consoartei cu un ins mai dotat. În cazul femeilor, ceva asemănător lăsării cu burta la gură fără certitudinea unei pensii alimentare.

Un politician – liderul PNL, Crin Antonescu – a pus la cale un fapt. Ar fi fost de aşteptat ca jurnaliştii să-l analizeze cu detaşarea cu care un cronicar de fotbal comentează componenţa unei echipe în perspectiva unui meci important. În cazul Alianţei PNL-PC, meciul rămîne, indiscutabil, scrutinul parlamentar, dar mai ales cel prezidenţial. Ar fi fost normal ca eu, cititor al comentariilor consacrate evenimentului, să găsesc răspunsuri la întrebări precum: ce a urmărit Crin Antonescu prin alianţa cu Dan Voiculescu? Cine pierde şi cine cîştigă electoral din această mişcare? Care sunt efectele momentului – pe termen mediu şi pe termen lung – asupra vieţii politice româneşti? Cu ce dificultăţi se va confrunta noua construcţie politică?

Locul răspunsurilor la aceste întrebări ţinînd de necesare privire rece, detaşată, aruncată asupra arenei politice, l-au luat expresiile publice ale tumulturilor interioare. Unele texte – scrise sau vorbite – dau curs dezamăgirii faţă de gestul lui Crin Antonescu. Din cîte ştiu, nici unul dintre comentatori nu e tatăl lui Crin Antonescu şi nici una dintre comentatoare, iubita. În consecinţă, nu văd de ce Crin Antonescu ar fi putut dezamăgi vreun comentator sau vreo comentatoare din presa noastră liberă şi independentă.

Dezamăgirea e un sentiment, nu o judecată. Ea apare din contradicţia dintre o investiţie sentimentală într-un personaj şi ceea ce face respectivul în realitate. Un jurnalist nu trebuie să investească sentimental într-un politician. Fac asta amicii respectivului, neamurile mai mult sau mai puţin depărtate şi militanţii partidului, nici aceia toţi, ci doar acei care confundă politica de la noi şi de aiurea cu amorul de adolescent. Alte texte – la fel scrise sau vorbite – dau curs unei revolte. Luînd cunoştinţă de ele, ai impresia că politicianul Crin Antonescu e în proprietatea autorilor. Şi, în această ipostază, liderul PNL ar fi trebuit să ceară voie autorilor înainte de  decide Alianţa.

Cu ani în urmă, am făcut un popas la redacţia CNN de la Washington. Tocmai se transmitea în direct un discurs al preşedintelui american. Venit din România presei de telenovelă, am rămas surprins de felul în care urmăreau gazdele discursul. Ţinînd americăneşte picioarele pe mese, se uitau la preşedinte cu o detaşare zîmbitoare. Seara, în prime-time, le-am urmărit comentariile. Toate, dar absolut toate, n-au trădat nici cea mai mică emoţie. După ce-au prezentat pe scurt conţinutul Discursului, au purces la comentarea lui riguroasă, dominată de o răceală exemplară. Răceala cu care de obicei diseci o broască. Ne poate dezamăgi o broască?!

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

ETICHETE:

aliantaanalistibroascaPCPNLpoliticapresasentiment

(Niciun vot deocamdată)

Încarc...

About the Author: Ion Cristoiu

Ion Cristoiu (n. 16 noiembrie 1948, Găgești) este jurnalist, scriitor și analist politic. A debutat în gazetărie încă din perioada studenției, în 1968, la „Viața Studențească”. Este Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România.

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.