» Click AICI ca să te abonezi la ȘTIRILE RV pe mail

Bogdan Oprea: „Vorbesc cu președintele și de 20 de ori pe zi”

 

Cu președintele, la Ziua Națională, la Arcul de Triumf

În execițiul funcțiunii, în timpul unei vizite la Cotroceni

“Fără politică”! Scurt. Asta a fost condiția lui Bogdan Oprea, purtător de cuvânt al Administrației Prezidențiale în momentul în care i-am solicitat un interviu pentru Reporter Virtual. Am acceptat, firește, pentru că nu e menirea lui să facă politică și mai suntem și în plină campanie electorală. Cu Bogdan am lucrat timp de vreo doi ani și jumătate în Adevărul Holding. Eu eram Director editorial, el – Redactor-șef adjunct al rețelei naționale de ziare “Adevărul de seară”, așa că ne “ciocneam” aproape zilnic. În sensul în care aveam subiecte comune de lucru, pentru că de “ciocnit” nu poți să te ciocnești cu Bogdan. E un om pe care nu ai cum să te superi. Calm, rațional, obiectiv, elevat, era omul potrivit la locul potrivit. Ulterior, drumurile noastre s-au despărțit și am rămas surprins în 2011 să-l reîntâlnesc în postura de consilier al Elenei Udrea. Dar să vedem cum a ajuns acolo și să dezvăluim “secretele” din bucătăria Administrației Prezidențiale.


Reporter Virtual: Cum și în ce condiții ai decis tu, ca jurnalist, să faci pasul de partea cealaltă a baricadei și să intri în activitatea de comunicare publică alături de politicieni?

Bogdan Oprea: Era în primăvară anului trecut, lucram la „Adevărul de seară” deja de aproape trei ani. Criza economică redusese drastic bugetele de publicitate. „Adevărul de seară” şi întreg trustul Adevărul Holding rămăsese, pe perioada crizei, unul dintre puţinele locuri unde te simţeai confortabil ca jurnalist, aveai libertate să scrii ce vrei şi cum vrei, aveai o echipă bună în jurul tău şi un management care testa şi încerca să impună tot soiul de idei inovatoare.
În plus, pe atunci, îţi luai salariul la timp deci nu aveai grija pe care mulţi jurnalişti o au astăzi, când nu primesc salariile cu lunile. Dar atunci, în primăvara anului trecut, începeau să apară schimbări şi la „Adevărul de seară”, bătea aşa un vânt de nesiguranţă, care, dacă priveai la ce se întâmplă în jurul tău în presă, îţi cam dădea fiori. Apoi, trebuie să recunosc că sunt un om de acţiune, simt mereu nevoia să fac altceva, să construiesc ceva nou, aşa sunt eu, şi îmi dădeam seama că acolo vin vremuri în care nu se mai poate construi, vremuri de tăieri şi reduceri. Pe scurt, simţeam nevoia să plec, să schimb locul de muncă. De aceea, recunosc, priveam aşa în zare, poate se iveşte ceva. Dar ceea ce vedeam nu mă făcea deloc optimist, nu găseam în presă un loc în care să mă fi simţit confortabil, o spun sincer, cu tot ce înseamnă confort, un proiect interesant, o echipă bună şi un salariu rezonabil.
În starea asta de spirit m-a prins o ofertă inedită pentru mine atunci, pe care am primit-o din partea unei firme de marketing politic. M-a abordat într-o zi un domn de la firma asta şi m-a întrebat dacă sunt interesant să lucrez ca purtător de cuvânt pentru o instituţie publică. Mi-am zis hai să văd despre ce e vorba, în primul rând. Mi-a cerut un CV şi o scrisoare de motivaţie. M-a contactat, apoi, şi mi-a zis că este vorba despre un minister (râde – n.n). Deja se redusese cercul, de la purtător de cuvânt într-o „instituţie publică” ajunsesem la „minister”. Suna… misterios, „ministerios”, ca să zic aşa. Îmi aduc aminte că, după ce aflasem că este vorba despre un minister, îmi făcusem în minte o listă scurtă a ministerelor în care mi-ar fi plăcut să lucrez şi în care aş fi acceptat. Era vorba despre Ministerul Afacerilor Externe, şi asta pentru că lumea diplomaţilor mi-a apărut întotdeauna ca o lume selectă, o lume pe care mi-ar fi plăcut să o descopăr, Ministerul Agriculturii, pentru că înfiinţasem o revistă de agricultură, iar portofoliul agriculturii era unul pe care-l cunoşteam destul de bine, şi, uite cum este soarta, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului era şi el pe listă.

Și așa ai ajuns consilier al Elenei Udrea… Atât de simplu?

Da, ăsta e adevărul, de pe atunci doamna ministru Elena Udrea era un personaj ultra-mediatizat şi suna într-un mare fel, chiar dacă, pe atunci, numai în imaginaţia mea aș fi ajuns să fiu purtătorul de cuvânt al ministrului Udrea. În momentul în care domnul de la firma respectivă de marketing politic mi-a spus că este vorba despre un minister, am fost avertizat că voi fi contactat în câteva săptămâni pentru că domnul acela pleca din ţară. Şi am aşteptat, poate chiar mai bine de o lună, imaginându-mi vrute şi nevrute. Suna bine pentru un jurnalist, suna a oportunitate de carieră să fii purtătorul de cuvânt al doamnei ministru Elena Udrea, dar asta era doar o speranţă, aş fi acceptat, cred, şi postul de purtător de cuvânt în MAE sau în cel al Agriculturii… Apoi, într-un final, am fost invitat să fac interviul cu „o doamnă foarte importantă”. Iar, când şi dânsa şi-a dat acordul, nu a mai existat cale de întoarcere. A fost o provocare din primul moment şi de atunci e o provocare continuă cu fiecare zi care vine. Da, pe scurt asta e povestea, a fost „în ceasul bun”, cum se spune la noi, în Ardeal.

Bogdan, pe vremea când făcea declarații din fața „garajului”, în timpul suspendării din vară

Care leafa e mai buna? Cea de jurnalist, fie el si sef, sau cea de bugetar, fie el si „inalt bugetar”?

Glumești? E mult mai mică. Sunt angajat al statului, salariul este public, aşa că pot să-l spun, am o remuneraţie lunară de 4.000 de lei şi ceva, câteva zeci de lei peste, variază de la o lună la alta. E o întreagă discuţie aici despre cât de firesc este ca un consilier al preşedintelui să câştige 800 şi ceva de euro pe lună, despre cum nu pot lucra suplimentar pentru a-mi mări veniturile decât ca profesor sau publicând texte jurnalistice ori lucrări ştiinţifice şi asta pentru că nu-mi permite legea, aş fi în stare de incompatibilitate. Este o discuţie întreagă şi despre câtă forţă de caracter îţi trebuie în condiţiile astea ca să nu te laşi corupt…

La ce ora începe ziua de lucru a purtătorului de cuvânt și când se termină?

Ca să înceapă ar trebui să se și termine, ori nu se termină. Şi nu glumesc! Primesc telefoane şi SMS-uri de la jurnalişti, în mod frecvent, şi la miezul nopții, unii dintre ei chiar cu solicitări să intru în direct în vreo emisiune chiar atunci, pe loc. Am primit SMS-uri, nu te mint, şi la ora două noaptea, în care un jurnalist îşi cerea scuze că mă deranjează la acea oră, dar lucra la nu ştiu ce material şi vroia să-i dau nu ştiu ce informaţie.

Şi preuspun că l-ai înjurat în gând, dar i-ai răspuns…

Ei, nu l-am înjurat. Doamne fereste! Asta-i meseria… Bineînţeles că i-am răspuns. Ştii, când am început activitatea asta, de purtător de cuvânt, m-am întrebat care este cea mai mare problemă pe care noi, jurnaliştii, o avem cu purtătorii de cuvânt şi mi-am dat seama că era tocmai faptul că nu ni se răspunde la telefon. Or este de datoria unui purtător de cuvânt, în primul rând, să răspundă la telefon chiar dacă spune un „nu comentez”, dar trebuie să o facă.
Purtătorii de cuvânt le reproşează jurnaliştilor că nu le cer punctele de vedere şi că, de multe ori, lansează acuzaţii fără să le acorde dreptul la apărare. Cum să-i ceri unui jurnalist să te sune şi să facă un material echidistant când tu nu obişnuieşti să-i răspunzi la telefon? Aşa că, da, răspund la toate telefoanele şi SMS-urile pe care le primesc de la presă şi caut să o fac atunci pe loc, chiar dacă e două noaptea, pentru că, altfel, dimineaţă vin alte şi alte telefoane şi SMS-uri şi aş uita daca nu aş face-o imediat.
Ştii, uneori când am câte o activitate cu domnul preşedinte, primire oficială, conferinţă de presă, îmi ţin telefonul pe silenţios, iar, după o jumătate de oră, 40 de minute, când se termină activitatea, am, uneori, şi peste 30 de apeluri pierdute şi 90 de SMS-uri necitite. Atunci mi se urcă sângele în cap (râde). Da, recunosc, e momentul în care urăsc orice şi pe oricine pentru că, deşi, aşa cum se întâmplă după fiecare activitate oficială, am treabă, de dat comunicat de presă, telefoane care continuă să sune, de multe ori o nouă activitate începe imediat după… Şi când văd că, peste toate astea, îmi mai trebuie o oră să citesc şi să răspund SMS-urilor primite şi să sun înpoi la apelurile pierdute… Recunosc, este momentul care îmi displace cel mai mult din activitatea mea. Revenind la întrebare, ziua de lucru efectiv, în timpul săptămânii lucrătoare – weekendurile, uneori, rareori, sunt mai liniştite – deci, în timpul săptămânii, primul val de SMS-uri începe dimineaţa cel mai târziu la ora 9.00, când colegii de la Monitorizare Media încep programul şi trimit primele monitorizări. Nu termin niciodată ziua de lucru înainte de miezul nopţii. Pe la ora 23.00, atunci când se termină emisiunile TV de dezbateri, primesc ultimele SMS-uri de monitorizare. Aproape de mizeul nopții, îi trimit domnului preşedinte o sinteză a monitorizărilor din ziua respectivă. Atunci pot considera că ziua mea de lucru se termină. Iar dacă vreau să ies în oraş, atunci e momentul când pot cere şi eu o bere…

De câte ori pe zi te vezi cu președintele? Te ascultă? Ține cont de sfaturile tale sau faci doar figurație?

Statutul de purtător de cuvânt face să fiu consilierul care ţine legătura cel mai des cu domnul preşedinte. N-am stat niciodată să număr, dar aş zice că, în mod normal, noi, grupul de consilieri, avem cam două şedinţe de lucru cu domnul preşedinte în fiecare zi, iar eu mai vorbesc la telefon, în medie să zic, de alte cinci, şase ori pe zi. Au fost, însă, zile când am avut şi şapte, opt şedinţe de lucru întocmai cum au fost zile în care cred că am vorbit la telefon cu domnia sa şi de mai bine de 20 de ori. Dacă ţine cont de sfaturile mele? Uite, a fost unul dintre lucrurile care m-au surprins încă de la început, modul în care se desfăşoară şedinţele, faptul că domnul preşedinte ne cere părerea, faptul că ne ascultă pe fiecare în parte, că putem să-i spunem ce credem despre subiectul în discuţie şi că ia decizii ţinând cont de ce discutăm cu toţii în şedinţe. Ar fi uluitor dacă ar putea să participe la o astfel de şedinţă şi oamenii simpli care îl văd în lumina imaginii publice construită, în special, de adversarii politici, aşa cum îl vedeam şi eu înainte. Este o diferenţă radicală de la cum este în realitate domnul preşedinte şi imaginea publică a domniei sale.

Nu te deranjează postura de „speaker” din umbră, adică mult mai puțin vizibil decât omologii din țările vest-europene? Te întreb, pentru că președintele Băsescu iese foarte des la comunicare și sunt situații în care ar putea să-l delege pe purtătorul de cuvânt…

Nici vorbă, nu mi-am pus problema asta niciodată. Ştii, de fapt, mie nu-mi place să mă văd la televizor. Nu mi-a plăcut niciodată, am trăit şi eu, la început, probabil, ca toată lumea, fobia aceea că nu dau bine pe sticlă, că am vocea nu ştiu cum. Pot spune că mi-e indiferent şi, de aceea, cred că nu mi-am pus niciodată problema asta. Pe de altă parte, dacă stau să mă gândesc, nici nu-mi dau seama dacă sunt mai puţin prezent în viaţa publică decât omologii mei… Aş fi tentat să spun că nu e chiar aşa mare diferenţa.

Care dintre cei doi este un șef mai comod? Cu care dintre ei este mai plăcut de lucrat? Cu Elena Udrea sau cu Traian Băsescu?

He, he. Sunt jurnalist de profesie, jurnalist şi comunicator, dacă e să inventez termenul acesta de comunicator, care nici nu există în DEX. Şi ştii bine că noi, jurnaliştii, nu cunoaştem sensul cuvântului „comod”. Cum vorbeam şi adineauri, noi suntem obişnuiţi să muncim non-stop, să avem mereu ceva de făcut. În plus, aşa sunt şi eu ca fire. Prin urmare chiar mă bucur să spun că nici domnul preşedinte şi nici domna ministru Udrea nu mi-au fost şefi comozi. Plăcuţi? Păi e simplu, în activitatea mea, plăcere îmi provoacă să ştiu că fac ceea ce conştiinţa mea îmi spune că trebuie să fac. Sunt în serviciul public, lucrez pentru oameni. De multe ori înainte, când eram în mediul privat, le reproşam celor care lucrează la stat verzi şi uscate. Acum mi-am asumat eu sarcina de a face ceea ce mă aşteaptam să facă ei pentru mine. Şi nu am avut pretenţii mici atunci, aşa că nici acum nu am o sarcină uşoară. Iar domnul preşedinte şi doamna ministru Udrea sunt oameni alături de care simt că pot face ceea ce trebuie să fac, că, alături de ei, trag şi eu în aceeaşi direcţie, cum se spune. Pentru asta îi respect foarte mult, şi nu sunt vorbe goale, mă bucur şi mă onorează să ştiu că am muncit, alături de ei, pentru a face ceea ce trebuie să fac.
Şi, da, cred, dincolo de imaginea publică şi mediatică ce i-a fost creată în mod eronată din interese politice, da, cred că toate pârtiile, telegondolele şi telescaunele şi celelalte investiţii atât de blamate pe care doamna ministru Elena Udrea le-a făcut sunt ceea ce trebuie şi trebuia făcut în România, pentru turismul românesc şi pentru crearea de locuri de muncă, mai ales în timp de criză, ca să nu mai spun că investiţiile au fost făcute, în majoritatea lor covârşitoare absorbind fonduri europene. Şi, da, cred că lupta aceasta a domnului preşedinte împotriva unor comunişti de vreme nouă şi pentru izolarea unor instituţii independente fundamentale ale statului democratic de influenţele politicienilor sunt ceea ce trebuie să facă şi ceea ce trebuie să facă orice român care gândeşte cu mintea lui şi nu înghite hipnotizat texte construite în laboratoare de comunicare politică. Da, mă onorează să fiu chiar şi o mică parte într-o luptă atât de mare!

Cu ce realizări ești mândru la Palatul Cotroceni? Ce eșecuri ai înregistrat?

E deja vremea bilanţului? Sunt multe, probabil, şi de partea realizărilor, şi de partea eşecurilor. La realizări, mă bucur, de exemplu, că am reuşit să amenajez o sală de conferinţe de presă pentru domnul preşedinte, nu exista una atunci când am venit la Administraţia Prezidenţială. Apoi, sunt mândru că, împreună cu colegii din Administraţie şi cu cei de la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, am implementat un sistem de filmare unică a declaraţiilor de presă, care permite realizarea unor transmisii aşa cum se întâmplă în marile cancelarii europene.
Practic, posturile de televiziune nu mai sunt nevoite să deplaseze la Palatul Cotroceni pentru fiecare declaraţie de presă câte un DSNG pentru a transmite prin satelit evenimentul şi nici nu mai trebuie trase fire prin tot palatul spre sala de presă la fiecare declaraţie, aşa cum se întâmpla până acum. Noul sistem permite ca filmarea evenimentelor să fie făcută de operatorul oficial, iar semnalul să fie transmis, prin fibră optică, direct în regiile de emisie ale posturilor de televiziune. Asta permite, în primul rând, o economie financiară importantă pentru televiziuni, iar, pentru noi, Administraţia Prezidenţială, înseamnă o reducere, practic, la zero a timpului necesar de la anunţarea unei declaraţii de presă până la momentul efectiv al desfăşurării ei de la o oră şi jumătate, cât era minimum de timp necesar înainte. Practic, acum poţi face declaraţia de presă imediat ce te hotărăşti, deoarece sistemul tehnic îţi permite asta şi nu mai eşti nevoit să aştepţi mai bine de o oră şi jumătate până ajung la tine carele de transmisie, până li se face accesul în curte, apoi până îşi instalează aparatura de filmat.
Aş trece la reuşite şi sistemul de monitorizare media pe care l-am pus în funcţiune alături de colegii mei. În plus, lucrăm la un nou website al Administraţiei Prezidenţiale ca parte a unei identităţi vizuale noi pe care o implementăm… sunt multe lucruri pe care le-am făcut, alături de colegii mei, în lunile acestea şi de realizarea cărora sunt mândru.

Ok. Am înțeles, dar te-am întrebat și despre eșecuri…

Da, trebuie că există şi eşecuri, greşeli. Îmi aduc aminte acum de o greşeală recentă, îmi reproşez filmuleţul postat pe o pagină de Facebook a domnului preşedinte, la începutul actualei campaniei electorale, în care apărea în cadru, pe biroul dânsului, o brichetă sub formă de glonţ. Colegii mei au trimis direct filmuleţul, eu nu am apucat să-l văd, era una dintre zilele acelea nebune, cu multe activităţi pe agendă, îmi aduc aminte că mă aflam într-o activitate cu domnul preşedinte şi le transmiteam colegilor prin SMS să urce odată filmuleţul. A ieşit un scandal mediatic, presa spunea că acel glonţ – repet, era o brichetă – ar fi fost pus în mod intenţionat pe birou şi că domnul preşedinte dorea să transmită că a început războiul în campanie. Bricheta stă pe acel colţ de birou de ani întregi, este un cadou primit de domnul preşedinte, nimeni nu a pus-o acolo intenţionat pentru acea filmare. Îmi este clar că a fost vina mea că nu m-am uitat la imagini înainte de a le publica şi da, îl consider o greşeală care-mi aparţine…

Folosește un singur cuvânt, maximum două, pentru a-l caracteriza pe Traian Băsescu.

Uman – dacă trebuie să folosesc un cuvânt. Foarte uman – dacă trebuie să folosesc două. Ştii, domnul preşedinte este atât de diferit în realitate faţă de imaginea publică pe care o are încât este un şoc, un şoc plăcut, se înţelege, pentru orice om din exterior care ajunge să-l cunoască. Este un om foarte cald cu cei din jur, nu l-am văzut ridicând tonul la cineva, deşi l-am văzut cum ceartă pe cineva.
Da, am asistat la astfel de momente, dar o face cu o eleganţă şi cu o autoritate care spun totul. Îi zice, pur şi simplu omului că a greşit, cu o voce joasă, dar cu un soi de fermitate pe care o resimţi până la oase, cum se spune, după care trece imediat la alt subiect, şi totul se rezumă la asta. E mai rău decât dacă s-ar răsti, crede-mă.
Uite, îți dau un singur exemplu ca să înţelegi de ce spun că e foarte uman: eram la sediul de campanie în timpul referendumului de demitere din această vară; zi de zi, dimineaţa, când intra în clădire, şi seara, când pleca, domnul preşedinte intra şi în încăperea în care se aflau copiii voluntari care lucrau cu mine, pe partea de comunicare şi monitorizare media; intra de fiecare dată şi îi saluta, le mulţumea, deşi nu era o încăpere prin care să treacă spre ieşire, dar, vezi, nu uita să facă acest lucru. Şi, apoi, tonul pe care-l folosea, un ton patern, cu un soi de recunoştinţă în glas, „mai mergeţi şi voi acasă, copii, că e destul pe ziua de astăzi”. Ei, cum e cu imaginea publică? Nu-i aşa că ţi-ai fi imaginat că Traian Băsescu mănâncă seara copii de pâine?! Vezi, asta e diferenţa între presă – ca instrument de manipulare şi presă – ca mijloc de informare. Poate face din imaginea unui om altceva decât este omul în realitate.

După ce-ți vei încheia cariera la Cotroceni, te întorci în presă sau rămâi în viața publică? Te vezi dezvoltând o carieră politică?

Greu de răspuns… Şi nu pentru că exclud categoric o carieră politică într-un viitor îndepărtat. Acum, pot spune sigur şi ferm convins că nu-mi doresc o carieră în politică, dar, ştii, am învăţat în viaţă să nu spun niciodată niciodată. Dar, da, mi-aş dori să-mi practic din nou meseria de jurnalist pentru că mă consider jurnalist, pentru că am făcut două facultăţi în domeniu, pentru că asta am studiat mulţi ani şi asta ştiu să fac şi pentru că, pur şi simplu, îmi iubesc meseria, îmi place. Din păcate, însă, şi o spun cu regret şi, deopotrivă, cu resposabilitate, în presa de astăzi nu-mi găsesc locul, nu mă regăsesc sub nicio formă în ceea ce înseamnă presa acestui moment. Am fost învăţat să fac jurnalism după alte principii şi alte valori profesionale şi nu sunt vorbe goale, cine a lucrat cu mine şi a împărţit aceleaşi valoari, poate să confirme asta. Cred, cu convingere, cu toată convingerea, că este mai valoros un cititor, un ascultător sau un telespectator fidel şi interesat de subiectul şi tema pe care le tratezi decât trei cititori ocazionali. Da, cred mai mult într-o ştire scrisă după regulile jurnalistice, decât într-un zvon difuzat la televizor, cu toată grafica şi galbenul acela inutil de „breaking news”.

Foarte scurt: cum vezi viitorul presei? În print sau în online?

Nu cred că ți-ai găsit profetul. Inevitabil, presa se va face în scurt timp doar pe online, dar sunt printre cititorii care au o mare plăcere să răsfoiască un ziar, undeva la terasa unei cafenele sau chiar în birou cu un cappuccino în faţă. Şi, mai mult decât atât, sunt, şi m-am format ca jurnalist, într-o redacţie de cotidian şi sunt îndragostit iremediabil de ziarul tipărit.

Și o ultimă întrebare legată de presă: de ce crezi ca în Romania, spre deosebire de țările vecine, nu este prezent niciun mare investitor media occidental și vorbim aici de marile trusturi de forță europene?

Aş fi îngrijorat dacă ar fi. Şi asta pentru că ar însemna că nu gândesc corect despre ceea ce se întâmplă astăzi cu presa din România şi cu situaţia socială şi politică, în general. Sunt convins că media este zona de investiţii din România care este cea mai expusă la factorul politic şi atunci este normal să fie o paria pentru investitorii occidentali. Bun, să fim lămuriţi, mai sunt unele investiţii străine în presa de la noi, vezi asta numai dacă te uiţi pe site-ul CNA la acţionariatul celor care au licenţe audiovizuale, dar, într-adevăr, nu există mari investitori străini, aşa cum se întâmpla în anii 2000.
Aş fi “îngrijorat” dacă un investitor media occidental ar băga bani în presa din România, pentru că asta ar însemna că este posibil ca presa de la noi, aşa cum arată ea acum, să fie ceva normal… Or nu este. Cu micile excepţii pe care le vede orice om cu un minim nivel de înţelegere, presa din România este un instrument de manipulare, nu un mijloc de informare. În ce ţară occidentală ar fi credibile posturi de televiziune sau site-uri de ştiri ale unor candidaţi direcţi în competiţii electorale? Cât de normal este să fii patron de televiziune, să candidezi, iar instituţia media pe care o deţii şi care nu produce nimic, doar consumă bani, să fie considerată de public drept credibilă, echidistantă şi, colac peste pupăză, neimplicată politic?! E ridicol!
Ştii de ce-mi e teamă? De ce vor trăi jurnaliştii în lunile de după aceste alegeri parlamentare…

Adică?

Avem pleiada asta de site-uri de ştiri construită doar în scopuri propagandistice. Ştii, schema e simplă: site-urile astea suportă orice, domeniul online nefiind nereglementat, aşa cum este audiovizualul, prin urmare pe un site se publică tot ce le trece prin cap unor obscuri jurnalaci sau comentaci, căci nu-i pot numi nici jurnalişti nici comentatori; televiziunile de propagandă, create în aceeaşi reţea, preiau informaţia, ca s-o denumesc impropriu, citează site-ul ca sursă şi apoi o plimbă pe la televizor în neştire, nefiind obligaţi să verifice informaţia, aşa cum cere legislaţia audiovizuală, şi evitând, astfel, sancţiunile CNA. Ei spun, „cum, dar am citat sursa” şi se folosesc de faptul că treaba jurnalistică, respectarea regulilor pe care trebuie să le îndeplinească orice informaţie pentru a deveni o ştire, a fost în sarcina jurnalacului care a dat informaţia pe site, ei, cei din televiziune, scăpând în faţa legii de această responsabilitate. Or jurnalacul de la site-ul respectiv n-a făcut decât să scrie ce i-a trecut prin cap şi cum nu există un organism similar CNA-ului pentru online, prinde hoţul de unde nu-i. E un mecanism parşiv pe care numai o minte comunistă putea să-l ticluiască, referirea la comunist nefiind întâmplătoare. Să creezi un mecanism menit să spele lumea pe creier, să manipuleze doar ca să pui mâna pe putere… e ceva diabolic. Cine îşi poate dori să deţină puterea politică asupra unui popor îndobitocit? Eu cred, din contră, că ţi-ai dori să deţii puterea politică şi să fii liderul unui popor cât mai inteligent, cât mai evoluat. Asta ar fi o mândrie, dar nu să fii liderul unui popor de oi docile. Şi-au dorit, parcă asta, bolşevicii, nu? Sunt convins că un Leon Troţki şi-ar găsi un rol de măreţ moderator TV în prime time la una dintre televiziunile de propagandă din România de astăzi… L-am vedea gesticulând furios ore în şir, invocând o justiţie construită aşa cum o vrea el sau şeful lui. Sinistru. Ei, ce se va întâmpla cu breasla jurnaliştilor după încheierea bătăliei politice când aceste site-uri vor fi inevitabil închise şi când posturile TV de ştiri-propagandă vor fi ori suspendate sau îşi vor reduce la minimum organigramele? Voi regreta soarta unora dintre colegii mei, cei care merită şi care au ajuns prin obscure redacţii din motive care ţin strict de supravieţuirea lor. Da, îmi va părea rău de ei, dar, în acelaşi timp, mă gândesc la ceilalţi şi-mi doresc ca, măcar atunci, cei care astăzi îşi spun jurnalişti, dar sunt simpli agenţi de propagandă, măcar atunci să înţeleagă că nu au fost niciodată jurnalişti, ci doar insignifiante unelte în mâinile unui individ care aleargă în goană după putere politică sau care fuge disperat ca să nu-l ajungă justiţia. De fapt, despre asta este vorba.

 

CARTE DE VIZITA

Data nasterii: 18 august 1982

> Studii: 2010 – în prezent – Şcoala Doctorală pentru Domeniul Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti
iunie 2010 – Master în Campanii de Comunicare în Publicitate şi Relaţii Publice, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti; iulie 2006 – Licență, Facultatea de Filosofie şi Jurnalism din cadrul Universităţii „Spiru Haret“ din Bucureşti; iunie 2006 – Licență, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti;

> Experiență profesională recentă: aprilie 2011 – mai 2012 – consilier Cabinet Ministru şi purtător de cuvânt al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului; august 2008 – aprilie 2011 – redactor-şef adjunct al reţelei de cotidiene „Adevărul de seară“, Adevărul Holding;
octombrie 2007 – în prezent – cadru didactic asociat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti; octombrie 2007 – mai 2012 – director editorial; director fondator al revistei lunare „Magazin agricol“;

> Limbi străine cunoscute: franceză, engleză, maghiară

> De-a lungul timpului, a publicat mai multe studii de teorie mass-media în reviste de specialitate

 

surse foto: Administrația Prezidențială și captură Digi24

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

 
 
 

ETICHETE:

Foarte slabSlabMediocruBunFoarte bun (Niciun vot deocamdată)
Încarc...

Related Posts

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.

8 comentarii

  1. CM spune:

    Banuiam cum este presedintele in realitate si nici in public nu mi se pare altfel, un om inteligent, sufletist de asta si pierde teren uneori. Este foarte bine ca i se alatura oameni buni, onesti, inteligenti iar pentru un jurnalist este o experienta buna sa fii purtator de cuvant al sefului statului. Dumnezeu sa fie cu ei!

  2. Asa ne dam seama de manipularea antenelor (astia conteaza cel mai mult pentru ca sunt foarte agresivi, dar mai sunt si altii mai subtiri). Ei i-au creat imaginea deformata lui Basescu dupa cum au vrut. Puteau sa-l faca si blond daca-si puneau mintea lu’ Badea la lucru. Si nu e singurul personaj public care e deformat total de analistii guralivi. Presa poate sa faca din tine ultimul jeg de pe planeta dintr-un nimic (ca ai cascat fara sa pui mana la gura in masina ta, ca n-ai parcat paralel cu bordura, ca ai baut o bere la o terasa – chiar daca era fara alcool, etc) si partea proasta e ca nu poti sa repari nimic. Odata pusa eticheta esti cioburi. Si exista si reversul, presa poate sa faca dintr-un nimeni un mare intelectual si erou. Orice deraiat psihic care-si da foc in fata la Cotroceni sau se urca pe un stalp cu un steag strigand Jos Basescu! poate fi usor vopsit erou. Si poate chiar potential candidat. Sau nimeni care stau la 0-0 toata viata prezentati ca oameni de succes. Concluzia: ganditi cu capetele voastre, informati-va din mai multe surse, nu inghititi tot ce vi se da de catre costumele scumpe din studiouri, pentru ca de obicei costumele scumpe ascund mizerii si interese pe dedesubt. Si prostie.

  3. Zabin Horcan spune:

    Este absolvent de spiru si de stat in acelasi an, fix pe aceleasi specializari… imi dau palme sa-mi revin!! Unde sunt psihologii? Dar trebuie sa recunosc si ca am cunoscut un alt tip care a absolvit la fel, in acelasi timp, doua licee :)).

  4. Adrian spune:

    Foarte rar ajung sa citesc ceva asa de lung de la cap la coada. Felicitari! 🙂

  5. king's spune:

    „unul dintre puţinele locuri unde te simţeai confortabil ca jurnalist, aveai libertate să scrii ce vrei şi cum vrei, aveai o echipă bună în jurul tău şi un management care testa şi încerca să impună tot soiul de idei inovatoare.
    În plus, pe atunci, îţi luai salariul la timp deci nu aveai grija pe care mulţi jurnalişti o au astăzi, când nu primesc salariile cu lunile.”

    …si brusc a simtit nevoia sa plece. superb. actul jurnalistic este impecabil. profesionalism. intrebari grele….complexitate maxima. Muraturi stie sa puna?
    GET A JOB!

  6. @Indira – Asa ti se pare? N-am facut in viata mea interviuri de genul celui sugerat de tine. E pur si simplu o discutie cu un om interesant pentru jurnalisti, dar si pentru publicul larg. Ce, trebuia sa-i pun cutitul la gat, sa-l intreb unde si-a ascuns Basescu averea?! 🙂

  7. Indira spune:

    Asta e un interviu „de periuta”? 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to top