Exact in povestea de ieri si interviul de azi s-a terminat cu bine dupa o intrebare care l-a pus in dilema pe solicitantul unui job: „ce stii sa faci?”. Iar autorul povestii, Bogdan Popovici, nu prea stia, dar l-a scapat un raspuns inspirat, care a condus sa sara dintr-o profesie la alta, din pura intamplare.

„Eram in 1991. Student la jurnalism, prima viitoare promotie de „Stefan Gheorghiu” post-decembrie. Cochetasem pina atunci – decembrie ’89 – cu o facultate care parea tentanta, dar era la fel de comunista pe cit era de mica dorinta mea de a o termina. Asa ca am renuntat imediat dupa ce nu se mai tragea pe strada, pe la urechile mele si ale colegilor, am invatat putin si am intrat la fosta institutie de anihilat intentii de „om de presa”.

Asadar,’ 91. Vine un coleg la mine, la o tigara, intr-o pauza. „Ba, nu vrei sa te angajezi?” Ma auto-derutez si ii spun ca nu stiu. Maica-mea si taica-meu – profesori de provincie, pentru care vechimea insemna niste bani in plus, pusi deoparte pentru „viitorul” odraslei… Cum ar fi primit asta? Exact ca doi oamenii in floarea post-tineretii comuniste, speriati… A renuntat baiatul la o facultate, acum vrea sa se angajeze… Asa ca i-am confirmat colegului ca nu stiam ce sa ii raspund. Totusi, pina sa se termine tigarile… „La ce ziar?”
„Nu ziar, agentie de publicitate!”.
Aproape ca i-am spus ca ma tine din treaba… Ca eu vreau sa imi vada mama semnatura la gazeta… Ca eu vreau sa fac anchete care sa ii demaste pe „cei noi”… (Initial, am vrut sa scriu „comunistii cei noi”, dar… Ma rog, n-are sens sa cauti repere verbale pentru unele morale, din trecut…).

N-are sens sa lungesc povestea cu parerile mele de atunci, comparate cu cele de acum, despre ziaristica si politica. Revin la componenta anecdotica a intimplarii. Mihai, colegul meu, un tip pe care l-as situa si acum intre un Eminescu blond si un faresur locvace, continua.
„Vezi ca miine la 9 vii la interviu!”
Nu stiam (decit vag) ce inseamna o agentie de publicitate… Si nu imi doream deloc altceva decit sa scriu la un ziar. Totusi, cele doua calitati-defecte ale lui Mihai, m-au facut sa imi pierd noaptea gindindu-ma cum ar putea sa decurga acel interviu. Despre care nu aveam nici o reprezentare comparativa. Auzisem de CV, dar ma multumisem sa stiu ca e o prescurtare a unei sintagme din latina. In plus, n-as fi avut cu multe mai mult de scris in el decit ce scria in buletin.

In dimineata urmatoare, m-am barbierit si m-am imbracat cu ceea ce creadeam eu ca aveam in „garderoba” mai impresionant: o pereche de jeans-i aproape noi, o camasa aproape violet, de fapt un carmin ceva mai inchis si niste pantofi „cu ciucurei” (asa le spuneam in orasul meu de provincie, unde faceam furori cu ei)… Am ajuns la ora 9 fara citeva minute la Hotelul Dorobanti. Chiar daca intram zilnic, la cursuri, in „mareata”, atit de urita, dar atit de rivnita „Stefan Gheorghiu”, cladirea hotelului m-a facut sa cred ca sint in Occident si sa imi dubleze, fara si imi doresc asta, evident, emotiile. Incercam sa inlatur surplusul de teama spunindu-mi ca oricum nu imi doresc eu sa ma angajez, ci ca dau un test de placere.
In fata usii biroului agentiei, am asteptat aproape o ora. Din cind in cind, iesea Mihai.
„Nu fi, ma, nelinistit, trebuie sa apara…”
Testul (mai ales ca sint un tip foarte punctual), incepuse sa ma scoata din „pantofii cu ciucurei”.
Eram decis sa plec, atunci cind a intrat pe usa, deja sesamica, a biroului, un tip extrem de grabit. Nu mai „batrin” decit mine, totusi, neindulcita de inceputul sau de chelie, ba, din contra, diferenta de virsta dintre noi parea mai mult decit sesizabila.
Trecusera mai putin de doi ani de la facultatea pe care o abandonasem, pentru ca era comunista, iar pe linga mine trecea ca un tren (in care el se afla, adica il prinsese), un PATRON. Indiferent cit as fi fost de nervos pentru lipsa de punctualitate, nu puteam rata primul meu previzibil esec in materie de „gasit job”.
Asa ca, in momentul in care, dupa inca niste minute, Mihai iese de dupa usa magica si imi face semn sa intru, sint destul de hotarit sa zimbesc, sa ma „dau” incapabil, sa il admonestez, in felul acela (pueril, evident, pentru ca i-as fi putu provoca neplaceri, ma gindeam, lui Mihai), sa plec din marele hotel, sa ma intorc in camera mea de camin si sa visez la viitorul presei romanesti.
Intru intr-o camera tipica de hotel. „Tipica”, dar, evident, cu totul diferita de camera mea din caminul unei institutii pe care o doream defuncte. O „receptie”, evident transformata in asa ceva din ratiuni de business dintr-un hol banal. Apoi, o camera cam de 40 de metri patrati, poate mai mica, poate mai mare, dar impresionanta pentru ca era, in 1991, un „birou de firma”. Primul in care intram.
Mihai ii spune domnului cel grabit ca eu eram Bogdan.
Domnul vine spre mine, cu mina intinsa, si cu un zimbet care imi place.
„Salut… Bogdan, ca si pe mine… Bravo!”
Nu inteleg pe moment de ce coincidenta de nume ar trebui sa imi ofere puncte in plus, dar imi place.
Mihai se retrage la un birou dintr-un colt (care avea si calculator!), iar eu primesc ceva in plexul scenariilor noptii anterioare.
„Ia zi, Bogdan, ce stii sa faci?”
Realizez, brusc, ca traiesc o tragedie: nu stiu sa fac mai nimic. Nu am carnet. Engleza? Asa, o impresie. Nici o experienta anterioara. Nu am relatii. Sint din provincie. Stau in camin. Calculator? Hahaha, precum in celebrul banc cu „Cine a inceput”?
Atunci, imi vine o idee. Scurta, ca umbra ei.
„Stiu sa scriu.”
Nu stiu de ce am raspuns asa. Nu stiu de ce n-am plecat inainte de „interviu”. Nu stiu ce a inteles, la vremea respectiva, acel domn din cele trei cuvinte. (Si nu stiu daca, oricine ar citi aceasta amintire, ar aprecia, acum, ca raspunsul meu a fost justificat.)
Dar am auzit un raspuns la raspuns.
„Esti angajat!”

Au trecut aproape 20 de ani de atunci. Lucrez tot „in publicitate”. Nu regret aproape nimic din ce am facut in acesti ani, poate doar faptul am devenit ceva mai cinic si ceva mai lipsit de entuziasm. In rest, m-as imbraca din nou intr-o pereche de jeans-i aproape noi si intr-o camasa carmin spre violet.

Si as lua-o, cu acelasi zimbet, de la capat”.

————————-

Nota: Astept in continuare povestile voastre de la interviurile pentru un loc de munca. Stiu ca multe v-au facut nervi, altele v-au schimbat viata. Experienta voastra e importanta insa pentru cei care sunt in cautare de joburi. Unii poate se vor inspira din istoriile voastre si se vor pregati mai bine, altii vor evita anumite greseli, inclusiv de a te angaja unde nu trebuie.

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

ETICHETE:

aventuriInterviujobpresapublicitate

(Niciun vot deocamdată)

Încarc...

About the Author: Tiberiu Lovin

Jurnalist din 1992. Specializat în investigaţii, a lucrat pentru ziarele locale Deşteptarea, Ziua şi Monitorul de Bacău, România liberă (1995-2003 şi 2007-2009), Cotidianul şi Jurnalul naţional (2004-2005), Evenimentul zilei (2005-2007). În 2007 a fondat Reporter Virtual, iar din 2009 până în prezent ocupa funcţia de director pe online pentru Federaţia Română a Jurnaliştilor MediaSind.

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.