Impresara cu coasă

12:20 pm, 20 septembrie 2010 • de Comentariile sunt închise pentru Impresara cu coasă

» Click AICI ca să te abonezi la ȘTIRILE RV pe mail

spartakusÎn urmă cu mai mulţi ani mi-era dor să ascult o anumită melodie, aparţinând unui cântăreţ din „vechea gardă” a muzicii româneşti, dar nu o puteam găsi nicăieri. Melodia apăruse pe vinil şi nu mai fusese reluată după Revoluţie pe CD, probabil pentru că era prea prăfuită spre a mai interesa pe cineva, în plină perioadă de “lasă-mă, papa, la mare” şi “un meduz şi o meduză”. Am luat legătura cu un amic, mare maestru în descărcări de pe net şi omul a ridicat din umeri: nici o şansă. N-am să uit niciodată cuvintele lui: “Ai răbdare să crape (cântăreţul respectiv) şi o să se umple torentele de melodiile lui. Nici de Dan Spataru nu auzise DC++  până n-a crăpat”. Cinic, dar perfect adevărat. Am ajuns să trăim vremuri când singura posibilitate de a mai asculta, la radio şi televizor, ori de a putea găsi pe Internet cântece superbe, dar de mult uitate, este ca artistul sau artista care le interpreta să moară puţin. Câtă vreme ei sunt în viaţă, n-o să-i bage nimeni în seamă, n-o să mai audă nimeni de ei şi n-o să-i pese nimănui că există. Din drama Mădălinei Manole, presa şi televiziunile au profitat cât au putut şi elocvent e faptul că tocmai ziarul care se lăuda că a lansat “mişcarea de rezistenţă” împotriva ipocriziei, imposturii şi inculturii, Jurnalul Naţional, a fost primul care s-a înfruptat din cadavrul, cald încă, al artistei, lansând un CD de „colecţie” cu melodiile ei, să mai scoată şi Felix un ban grămadă.

Au urmat două luni în care cazul Mădălina Manole a fost întors pe  toate feţele, fără însă că măcar unul singur dintre jurnaliştii de doi bani care au făcut audienţe imense pe seama lui, de la Mădălin Ionescu la Cristian Brancu, să pună degetul pe rană şi să spună răspicat de ce s-a ajuns aici. Toată lumea s-a văitat, toţi i-au căinat pe bieţii artişti autentici, vreo câteva zile au fost invitaţi prin studiouri cântăreţi şi cântăreţe despre care nimeni n-avea habar dacă mai trăiesc sau nu, apoi lucrurile au reintrat în normal: radiourile au continuat să difuzeze muzică “modernă”, cântată, sau mai curând mimată, de pseudovedete cu fuste scurte şi craci lungi, presa a reînceput să scrie despre ultimele aventuri ale “harfistelor”, iar televiziunile au reluat emisiunile cu cântări play-back, în care singura grijă a demoazelelor invitate era să nu sară discul. Desigur, în tot acest timp hoitarii din presă n-au încetat să adulmece care ar putea fi următoarea victimă din lumea bună de altădată a cântecului românesc. Nu le-a trebuit mult să o găsească: Angela Ciochină, fata cu glas de cristal de odinioară, se zbate în cea mai neagră mizerie, într-o bojdeucă din Neamţ, cu trupul plin de escare şi devorat de viermi. La doar 55 de ani, când alţi artişti se află în plină glorie, numele ei n-a mai însemnat nimic. A trebuit să se umple de viermi şi să ajungă în pragul inaniţiei ca ziarele să-şi amintească de ea şi să devină, brusc, preocupate. Dacă şi-ar fi lansat un disc, era irelevant; mâncată de viermi, Angela Ciochină devine subit, extrem de interesantă pentru această haită de necrofagi.  Atunci când cântăreaţa va muri, vor avea din nou despre ce scrie, inventând un nou caz Manole şi dezbătându-l, în nesfârşite discuţii sterile.

Ceea ce este şi mai trist e faptul că până şi această glorie postumă, asigurată de impresara cu coasă, este efemeră: după ce şacalii îşi încasează banii din vânzări, rating, tiraj şi publicitate, peste numele artiştilor răposaţi se aşterne definitiv tăcerea. Nu spun că ar trebui să le ridicăm statui vedetelor de odinoară, ci doar că ar trebui să le respectăm mai mult, căci sunt artişti autentici, născuţi şi nu făcuţi cu sintetizatorul sau microfonul măsluit. Francezii au legi prin care posturile de radio şi de televiziune sunt obligate să difuzeze, într-un anumit procent, muzică autohtonă de calitate. Îmi veţi spune că şi la noi se difuzează muzică românească. Da, dar ce fel de muzică? Printre cele zece melodii zilnice repetate obsedant, pe posturile de radio sunt sigur că s-ar găsi loc şi pentru ceva “vechituri” valoroase, cu condiţia să se vrea. Or, problema e că nu se vrea, pe considerentul că “nu se cer” ori că “sunt ceauşiste”. Să fim bine înţeleşi: înainte de ‘89 şi ca să cânţi melodii patriotice ţi se cerea să ai o voce ireproşabilă. Acum nu ţi se mai cere nici măcar să ai voce. E suficient să ai silicoane mărimea 5 sau părul şuviţe şi un lanţ de Grivei la gât, ori o pereche de tanga cu vedere la colon. Succesul vine de la sine, iar concluzia se subînţelege: în vreme ce vedetele autentice trebuie să moară ca să aibă succes, cele de mucava trebuie doar să se dezbrace.

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

 
 
 

ETICHETE:

Foarte slabSlabMediocruBunFoarte bun (Niciun vot deocamdată)
Încarc...

Related Posts

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.

Comments are closed.

Scroll to top