Un coleg de la ”Evenimentul zilei” spunea într-o emisiune televizată că românii merg încă masiv la vot împinși de la spate de frustrarea provocată prin lipsa exercițiului electoral liber în comunism. Sunt și nu sunt de acord cu această teorie. Așa e, într-adevăr, a vota după zeci de ani în care ți-a fost răpit acest drept te poate face să te simți mai important. Totuși, oamenii nu mai merg așa de masiv la urne, ca în anii 90. Unii au mai obosit, s-au plictist ori pur și simplu s-au sictirit. Apoi, în ultimii 12 ani cu precădere, s-a îngroșat vârtos un segment electoral prefabricat de partide; cel al nevoiașilor care acceptă să înfaște ștampila sub imboldul șpăgilor financiar-alimentare, în cash, zahăr, făină, orez și alte produse din coșul zilnic.

În mod normal, dacă n-ar exista foame, oamenii ăștia nu s-ar înghesui la urne ca la piață. Cel mai probabil și-ar petrece ziua acasă, la cârciumă sau sedați în fața televizorului. Vorbim, deci, în cazul lor, de un vot mincinos, care nu-i al lor, ci al celor care l-au cumpărat. Practic, segmentul ăsta electoral nu are absolut nicio legătură cu lumea conștiinței libere. Este un mutant social care mai degrabă subminează democrația. Mai rămâne categoria celor care așteaptă Duminica Mare din convingere. Ei sunt expresia democrației active, lor li adresează programele, proiectele, promisiunile, dezbaterile TV și, nu în cele din urmă, campaniile de manipulare.

Din 1990, când m-am repezit cu disperare să parafez buletinele de vot, și până în ziua de azi, am fost soldat credincios al acestei armate de cetățeni implicați. Pas cu pas, din patru în patru ani, simțeam însă cum entuziasmul mi se diminuează de la un ciclu electoral la altul. Cu fiecare scrutin aveam impresia că merg mai mult teleghidat și tot mai puțin convins spre cabina de vot. Mă simțeam ca un cetățean tot mai folosit. Nu e un regret absolut. Până la urmă, am contribuit, ca mulți alții,  la rostogolirea puterii. Cu bune, dar mai ales cu rele. Am văzut toate fețele posibile, toate încercările, toate chinurile facerii și refacerii, toate minciunile, ipocriziile și hoțiile posibile.

Am ajuns să mă întreb, privind retrospectiv spre tot acest destin al procesului electoral postdecembrist, dacă disciplina mea de cetățean mai servește definiției democrației: a vota pentru a fi reprezentat corect. A da țara pe mâna celor care o pot modela potrivit așteptărilor tale. Nu mai cred în teorie, pentru că practica mă omoară. Nu-mi iese niciodată așa cum îmi doresc.Nu mă refer la un câștigător și un învins, ci la felul în care vreau să arate lumea din jurul meu. Din Parlament, până în stradă. Privesc la ce-a produs votul meu de-a lungul anilor și văd o lume contorsionată, fără valori, fără respect, fără exigențe, fără standarde și fără profesionalism. Un mediu canceros în care nu mai există argumentul cuvântului dat și nici încrederea că poți răzbi prin muncă onestă. Unde tinerii visează cum să evadeze în Occident, iar bătrânii se întreabă dacă li se taie pensiile luna viitoare. O stradă plină de ghiolbani, trădători, interlopi, tupeiști, isterici, violenți și aroganți care te izolează ca la mantinelă în propria casă, unde simți nevoia să te blindezi cu cea mai bună ușă metalică, ultima generație de încuietori și cele mai performante sisteme de alarmă. Un spațiu public în care ne sfâșiem unii pe alții cu o plăcere nebună. În care nimeni nu mai e dispus să-și tolereze adversarul/competitorul și unde ar face orice pentru a-l răpune în chinuri. O administrație care, presată de plebe, de reforme și de standarde europene, rămâne pigmentată de corupție și proaste obiceiuri. Instituții care în loc să evolueze se parfumează cu ștaif, schimbă limbajul și se cuplează la preistoria subcivilizației. Să luăm cazul Parlamentului, de pildă, cel pe care trebuie să-l umplem mâine cu deputați și senatori.

De la un mandat la altul, legislativul se deprofesionalizează constant. Îmi aduc aminte cu nostalgie de anii 1996-2000, când făceam holurile Camerei Deputaților împreună cu foștii mei colegi de la BBC, și când deputații și senatorii erau mult mai preocupați de noua lor meserie. Încă nu descoperiseră mirajul conturilor. Învățau subterfugii, trucuri în comisii, intervenții pătimașe de la pupitru, citeau proiecte de legi, se băteau pentru ele și electorat, negociau în culise. Nu aveau ștaiful celor din Congresul SUA, dar măcar se străduiau să învețe. Nu toți, erau și-atunci destule uscături prin tânăra plantație legiutoare, dar nu la densitatea din anii ce au urmat.

Treptat, banul și derivatele sale specifice puterii au înghițit orice formă de patimă naivă în politică. Partidele, care alături de instituțiile statului compun scheletul democrației reprezentative, s-au metamorfozat în centre de profit. Ai bani, pui pariul, investești în campanie, cotizezi și la centru, ești ales, tragi sfori, dai și chiar primești contracte, acoperi investiția și alimentezi sistemul. Circuit închis pe bază de licitație fără doctrină. Afacere sigură, fără risc. Un fel de taxă de protecție plătită partidului, care îți permite să faci cuplarea la capitalismul de cumetrie. Sigur, există și riscul să pici în plasa vreunui procuror cu spirit eroic, dar e un risc asumat într-o luptă în care scopul scuză mijloacele (vezi doar ultimele cazuri Trășculescu-PDL și Stan-PSD). În cel mai rău caz, scapi cu doi-trei ani de închisoare. Dacă ți-ai pus un milion de euro la păstrare, te alegi cu o dobândă lunară de vreo 5.000 de euro. Nu-ți mai trebuie pensie de la stat . Acesta este principiul care guvernează, indiferent de guvernare, în vremurile noastre.

Dar pentru ca lupta asta a investitorilor în politică să aibă și succes financiar, e nevoie de clienți. Iar clienții, cei care permit candidaților sau pofticioșilor de funcții să aibă acces la bani, suntem noi, alegătorii. Noi, prin vot, le dăm drept de semnătură și card de credit pe durata mandatului. Iar ca să fim convinși că trebuie musai să votăm, trebuie să-i vedem că se luptă  ”pentru interesul național”. Ei, ca să nu ne dezamăgească, se încordează. Atât de rău, încât din adversari au devenit dușmani. Din grupuri politice, s-au transformat în găști. Fiecare cu politica și presa ei, încercând să ne demonstreze că de soarta acestui război depinde dacă scăpăm sau nu de Apocalipsă. Sunt atât de prinși de menirea istorică a acestui  răzbel  încât și-au epuizat cam toate argumentele. Le-a rămas doar unul: celălalt e vinovat! Atât. Doar atât. Nimic mai mult. Sigur, totul ambalat în forme savante, cu echipe pregătite să ne verse cuvinte cu nemiluita, cu tehnici și strategii de marketing, cu acces la subteranele televizate și cu războinici ai manipulării bine antrenați pe banii noștri.

Mă doare să văd că analize corecte – de tipul A ne duce în Europa, B ne trage spre Belarus – nu-mi mai produc emoția de altădată. Într-o altă viață, aș privi ultimul comentariu al lui Dan Tăpălagă de pe Hotnews cu multă preocupare. L-aș fi studiat pe text, cu argumente, să văd unde-i veriga slabă, ce nu ține la testul străzii, unde îi mai priește puțin background și ce dezastru ne paște dacă i se confirmă premonițiile. Aici însă, în realitatea pământeană a experienței trăite deja, un text atât de sincer nu-mi mai permite să mă simt pătruns de misiunea istorică a votului meu.

I-am văzut la butoane și pe A și pe B, și am o singură concluzie. Războiul lor nu e nici pe Europa, nici pe Belarus, ci pe bani. Așa e, fiecare are GPS-ul său, dar opțiunea nu e de sorginte patriotică. Și unii, și alții se agață de orice ne-ar putea speria încercând să ne inducă ideea că dacă nu-i luăm în serios ne paște un mare pericol. În realitate, sperietoarea pe care ne-o arată fiecare despre celălalt are doar darul de a ne împinge să ieșim din casă în Duminica Mare. A spune că B ne va scoate din Europa prin corupție. B zice că A ne va lăsa fără bani  sau că va înfunda pușcăriile cu noi. Dacă e nevoie, actorii  schimbă natural proprietatea termenilor, cu o singură condiție: să dea bine la urechile poporului. De pildă, tema Europa. Nu cumva Adrian Năstase, om din gașca B, ”care ne duce în Belarus”, a fost cel care se lăuda că guvenul său a închis negocierile cu UE și că datorită lui B ne-am integrat în Europa? Atunci, B, și nu A, confiscase subiectul Europa. Desigur, cu scopul conservării puterii și menținerea accesului la resurse. Atunci, cui folosește discuția despre Europa și Belarus? Doar lor.

Este o momeală, doar una, pentru a-i face pe oameni să se simtă pătrunși până la moleculă de responsabilitatea votului. Și acum, ca și altădată, există public suficient pentru a prelua emoția luptei de pe televizor și a o aduce în propria casă. Există destui oameni care chiar CRED că A și B se bat pe viață și pe moarte pentru o miză enormă, o cauză nobilă, o chestiune crucială de interesul național. Cu cât e isteria mai mare și show-urile mai incendiare, cu atât e mai puternică tentația votului pentru cei din fața ecranului TV. De aici și până la automotivație nu mai este decât un milimetru:  ”Trebuie să-i dăm jos pe ăștia, trebuie să-i punem pe ăilalți, nu-i lăsa pe alții să decidă pentru tine, votul tău contează, să facem dreptate”. De câte ori nu am auzit astfel de îndemnuri, din 1990 încoace? Ce s-a schimbat apoi? Doar nume, funcții, semnături, partide, găști. Atât. O rotație foarte profitabilă pentru investitorii din politică, dar  falimentară pentru cei care susțin, prin vot, acest mecanism. Un sistem pe care, însă, nu pierd ocazia să-l conteste cu stereotipul ”clasa politică e de vină”, de fiecare dată când sunt întrebați de ce am ajuns în halul în care trăim azi.

Nu, oameni buni, dacă nu ne place rezultatul, dacă ni se pare de neacceptat ce iese din mâna noastră, nu e vina celor care ne cer votul. Noi suntem responsabili. Noi le punem în mâini pâinea și cuțitul banului public. Eu, unul, m-am săturat să alimentez această perfidă mașinărie de îmbogățire care funcționează pe bază combustibil manipulator. Ce se va întâmpla dacă nimeni nu iese la vot sau cum ne-am putea salva din acest joc murdar în care ne atrag niște băieți deștepți la fiecare patru ani, asta este deja o altă discuție. Deocamdată, tot ce mă interesează e să nu mai am regrete după Duminica Orbului. Iar cel mai simplu lucru pe care-l pot face pentru liniștea mea este să nu ating și de astă-dată ștampila de vot. Cred că mă voi simți mult mai bine luni dimineață.

Știu măcar că nu mai hrănesc monstrul pe care l-am creat până acum, în cotă parte, prin votul meu. Nu le voi mai permite să-mi violeze buna-credință. Îi las pe alții ”să decică în locul meu”, ca să folosesc un alt stereotip drag celor care apar pe afișele electorale. Da, prefer să-mi hotărască alții soarta. Poate repară ei ce-am stricat eu cu fiecare scrutin electoral. Văd că până acum, tot încercând să-mi decid singur destinul, n-am făcut decât să îmbogățesc niște oameni care mi-au oferit, la schimb, o țară pustiită, fără busolă, fără stat, fără civism, fără viitor. O țară care-mi pare că nu există decât ca denumire. Văd doar un loc unde trăiesc haotic mulți oameni, ca într-o junglă modernă guvernată de alegeri libere, unde marea provocare pare să fi devenit umplerea burții în toate variantele ei sociale. Acesta fiind idealul suprem, mă declar sub stare de arest la domiciul, fără o minimă remușcare pentru ce se va întâmpla după 9 decembrie. Măcar două persoane vor fi mai liniștite. Eu și prietenul meu, Dan Ionel Anghel, cel care-mi spunea ieri: ”Ești părtaș cu ei, politicienii, față de tot răul pe care l-au făcut în țara asta după 1990. Și nu sunt unii mai vinovați decât alții. Nu ați ales între bine și rău. Nici răul cel mai mic. Ați ales doar răul. Tu, alături de toți cei care au intrat în cabina de vot. Ce diferență e între voi, cei care ați votat din convingere, și cei care s-au dus să voteze pentru mici, cârnați, bani, joburi, afini sau oricare alt interes direct și personal? Sunteți mulțumiți de ce-ați produs până acum votând în țara asta?” Ce să-i răspund? Că nu-i adevărat? Că votul meu a contat, că aleșii mei au fost mai buni decât aleșii lor? Aș face-o doar de dragul de a-l contrazice, și-mi face mare plăcere să-l contrazic, dar nu m-ar ajuta la nimic.

Acest articol este proprietatea Reporter Virtual și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

ȚI-A PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:

ETICHETE:

alegeri 2012parlamentshowspaga electoralatvvot

(Niciun vot deocamdată)

Încarc...

About the Author: Laurenţiu Ciocăzanu

Jurnalist din 1992. Corespondent pentru "România liberă", "Ziua", "Antena 1", BBC (1992-1997). Redactor la biroul din Bucureşti al BBC World Service, secţia în limba română (1997-2000). Redactor-şef adjunct si editorialist la "Evenimentul zilei" (2000-2006). Redactor-sef "Compact", Ringier România (2006). Redactor-şef "Adevărul" (2006-2008). Director editorial "Adevărul" şi "Adevărul de seară" (2008-2010).

NOTĂ: Vă rugăm să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse celorlalți cititori care au scris un comentariu se va sancționa prin cenzurarea parțială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.