De ceva timp, în ziare şi pe site-uri, deontologi cu bărbuţă şi deontoloage cu mustăţi au angajat ceva zis, cu pretenţii, dezbatere, în realitate, un taifas la o berică, sub flamura unei întrebări care se vrea sunet de Sirena lui Roaită: De ce moare presa? E o întrebare tîmpită. Şi din simplul motiv că presa nu moare. Presa se însănătoșește. Ea se aşază, treptat-treptat,  pe temeliile sale fireşti: cele ale economiei de piaţă. N-am pretenţia că mă pricep la afaceri. Cea mai bună dovadă e faptul că nu reuşesc să-mi negociez ca lumea nici măcar prestaţia de autor de texte scrise sau vorbite. Ca ins care a condus la viaţa lui destul de multe gazete şi televiziuni, ştiu însă un lucru: Între un ziar sau televiziune şi un atelier de remaiat ciorapi nu e nicio diferenţă în materie de mecanisme ale economiei de piaţă. Ca şi atelierul, ziarul are cheltuieli anuale: salariile angajaţilor, tiparul, hîrtia, consumabilele. Din vînzare şi din publicitate un ziar scoate un venit anual.

La finele anului, patronul trage linie şi constată trei lucruri posibile:

1) A pierdut o sumă de bani.

2) A ieşit tanda pe manda, cum s-ar spune.

3) A cîştigat o sumă de bani.

Dacă a pierdut bani, patronul are, la rîndu-i, mai multe posibilităţi:

1) Închide ziarul.

2) Reduce cheltuielile astfel încît să nu mai iasă în pierdere şi la anul.

3) Scoate bani din buzunar şi în anul următor.

4) Îl cheamă pe manager sau director şi-l somează să se dea peste cap pentru ca veniturile ziarului să crească.

De la Tata-moşu Marx am învăţat că esenţa capitalismului o constituie goana după profit. Această învăţătură ne explică de ce de cîteva secole, de cînd în istoria omenirii au mijit mecanismele economiei de piață, întinderea unei industrii exprimă rentabilitatea industriei respective. Dacă, la un moment dat, înfloreşte industria ciubotelor de cauciuc, înseamnă că pe piaţă s-a ivit o cerere uriaşă de ciubote de cauciuc. Şi capitaliştii autentici, mirosind că e rost de cîştig, se grăbesc să investească în producţia de ciubote de cauciuc. Evident, dacă, la un moment dat, nu se mai cer ciubote de cauciuc, investitorii părăsesc domeniul şi se năpustesc spre un altul profilat la orizont ca aducător de profit: industria de potcoave, de exemplu. Oricît ar părea de ciudat, în materie de presă, această regulă simplă a vieţii capitaliste a funcţionat în România doar în primii ani postdecembrişti. În anii 1990-1991 şi chiar 1992, publicaţiile au înflorit ca ciupercile. În eseul Presa postdecembristă sub semnul neaşezării din recentul meu volum de eseuri Rolul sînilor în presa liberă, observ că după aceşti primi ani numărul publicaţiilor se reduce spectaculos. De ce? Oamenii de afaceri şi-au dat seama că investiţia în presă nu mai era rentabilă. Din mai multe motive:

1. Scăzuse pofta publicului de a consuma  presă și, prin asta, de a cumpăra ziare.

2. Numărul publicațiilor depășea cu mult cererea de pe piață.

Şi cum nu voiau să moară de foame ca să întreţină un ziar sau o revistă din banii lor, proprietarii au închis publicaţiile nerentabile. În ultimii ani, presa din România a cunoscut o înflorire spectaculoasă. A crescut numărul ziarelor, revistelor, al posturilor de radio şi de televiziune. Ce s-a întîmplat? A sporit în mod miraculos cererea de pe piață? Nici vorbă. Dimpotrivă, cererea a scăzut, fie și pentru că, pe măsura înaintării spre capitalism, cetățeanul se orientează tot mai mult  spre consumul de lucruri facile, care să nu-i bată capul. Cum se explică atunci paradoxul? Foarte simplu. Investiția în presă a devenit deosebit de rentabilă. Dar nu ca în primii ani postdecembriști, prin cîștigurile dobîndite exclusiv din tiraj și publicitate comercială, ci din altceva, mult mai grav. E vorba de cîștigurile dobîndite din folosirea presei ca instrument pentru obținerea de contracte cu statul în alte domenii decît presa. Un excelent ziarist a fost obligat de patron să plece din fruntea unui post de televiziune.

– Bine, bine – i-a zis el patronului, cînd s-a pus problema înlocuirii cu altul, dar postul merge bine, are profit.

– Mă piș pe profitul ăsta de un milion de euro, pe care mi-l aduci tu din publicitate. Păi dacă-l numesc  pe x (și i-a zis pe numele mic slugii la care se gîndea s-o propulseze în fruntea postului), o să pun mîna pe un contract de 300 de milioane de euro profit pentru firma mea de plantat pomișori. Lesne de înțeles că patronul era ceea ce eu am numit un cîrnățar. Un ins, așadar, pentru care presa e un mijloc sacrificat altor scopuri:

– De a avea putere politică.

– De a face afaceri cu statul în alte domenii decît presa prin folosirea presei ca instrument de şantaj.

Pentru folosirea presei ca instrument de şantaj e nevoie de ziarişti care să asculte comenzile patronului. Nu le-a fost prea greu cîrnăţarilor să găsească astfel de ziarişti. La fiecare trust de cîrnăţar, ei nu sunt dintre cei care trudesc de dimineaţă pînă seara pentru un salariu de nimic, ci dintre cei care conduc pe salarii fabuloase, fără a face altceva decît să impună redactorilor de rînd ordinele jegoase ale patronului. Trucul cîrnăţarului a fost simplu. A numit şefi dintre cei mai slabi ziarişti ai trustului. Şi aceştia, văzîndu-se cu şefii şi venituri infinit mai mari decît personalitatea lor beteagă, s-au transformat rapid în slugi obediente. Criza economică a redus drastic posibilitatea de a cheltui nebuneşte din bugetul statului. În aceste condiţii – şi pe fondul unui început de funcţionare normală a instituţiilor ordinii de drept – pentru cîrnăţari a înţărcat bălaia. Tăierea resurselor bugetare prin care-şi hrăneau megalomaniile în materie de presă i-a obligat să reducă drastic cheltuielile, să închidă variante print şi chiar  să lichideze afacerea. Asta explică reducerea numărului de publicaţii, întîrzierea în plata salariilor şi achitarea facturilor. Pentru cîrnățari, presa începe să nu mai fie o afacere. Pentru că presa se așază, treptat-treptat, pe temeliile economiei de piață. Și cînd ziarele și televiziunile vor trăi doar din piață, cîrnățarii se vor duce să facă, în sfîrșit, ceea ce știu să facă cel mai bine: Cîrnați.