Un tanar jurnalist, care lucreaza momentan in Franta, mi-a trimis o serie de povesti despre viata presei de pe malul Senei. Aveti astazi un exemplu. Colaboratorul meu prefera sa nu semneze textul sau sa fie poreclit “Unu”, ca renumitul hacker.
“Cu pasiune, etică şi responsabilitate, dar şi pe bani mulţi. Ca peste tot, ar zice unii, mai puţin poate compatrioţii lui Dracula. În Franţa, niciodată nu se va întâmpla ca un şofer, fie el al lui Sarkozy, să fie mai bine plătit decât un reporter de televiziune. Am avut norocul să cunosc destul de bine un astfel de om, care nu s-a sfiit să îmi spună leafa lunară de la TF1 : undeva pe la 5.000. Euro, bineinteles. Dar, atenţie ! Aici un reporter nu este doar un purtator de microfon. El ştie să monteze, să scrie, dar şi să filmeze. Nu face asta tot timpul, dar în situaţii excepţionale, poate realiza fără probleme un material difuzabil.
E clar că diferenţa de buget are un cuvânt greu de spus, numai când mă gândesc că L’Equipe deconteaza anual 1500 de bilete de avion. Dar nu cred că asta implică şi pregătirea oamenilor, dar mai ales selecţia lor. De ce să angajezi o fătucă manechin care nu are nicio treabă cu sportul, în locul altcuiva care ar putea să îl recunoască pe Ottmar Hitzfeld la aeroport. Asta nu înseamnă că aici nu există şi păpuşi la jurnalele de sport. Claire Arnoux de la ITele este un exemplu, numai că parcursul ei chiar o recomandă pentru acest post.
Despre faptul că francezii iubesc şi alte sporturi, nu numai fotbalul, sau că preşedinţii sunt mai puţin cunoscuţi decât jucătorii (lucru normal, de altfel) ştie toată lumea. Ce mi se pare interesant este un personaj care aduce enorm ca temperament cu Gigi Becali. Este vorba de patronul echipei Montpellier, Louis Nicollin, un om care s-a îmbogăţit din salubrizare. Chiar dacă scoate „perle” pe bandă rulantă după fiecare meci, la televizor apare una singură, câteva secunde şi gata. Până săptămâna următoare, după meci.
Am mai învăţat aici ce înseamnă respectul dintre jurnalişti, dar şi faţă de sportivi. Pot să spun că nu am văzut şi nici nu am auzit ca vreun reporter să încerce să pună două-trei întrebări pe furiş unui sportiv, doar ca să aibă el o exclusivitate înainte de conferinţa de presă. Lumea a învăţat să respecte nişte reguli. Interviuri se fac la conferinţa de presă. Nu în parcare sau prin aeroporturi (fără un motiv real). Iar după meci, dacă un fotbalist refuză să dea un interviu, nu este alergat pe holuri, pe lângă stadion, că totuşi, poate, poate zice ceva… Orice, numai să zică.
După un an de studiu în presa franceză, nu aş putea să asimilez jurnalismul de sport din România decât cu o mare ţigăneală. Aş vrea să apuc şi eu ziua când Bănel Nicoliţă va fi întrebat în pauza meciului cu Dinamo, banal şi simplu, în drum spre vestiar, (NU dacă Steaua mai poate întoarce scorul) care au fost cauzele jocului mai puţin reuşit făcut de roş-albaştri”.
Sunt total de acord. Presa sportiva din Romania a devenit o mare tiganeala si este cuprinsa de o lipsa totala de decenta. Da … la faza cu Nicolita chiar ai pretentii. N-ai vrea eventual sa-ti recite si Luceafarul sau sa-ti prezinte teorema din spatele produsului cartezian? Asta ca sa nu mai zic ca nu prea am auzit de fotbalisti care sa raspunda la intrebari in pauza meciului, in Romania ma refer. Astia abia alearga, vrei sa se mai si oboseasca vorbind?
In presa romanesca totul este putred. Trebuie sa se prabuseasca si sa se reconstruiasca din temelii. Adunatura care acum se autointituleaza jurnalisti nu are nimic in comun cu aceasta meserie. Multi semianalfabeti, impostori si cu aere de cunoscatori pe deasupra.
Tu si Vadim ce mai umblati cu frectii din astea tip “Ne scriu colaboratorii din servicii” Da-i frate numele daca e REAL ca doar nu vinde secrete nucleare
Altfel nu va crede nimeni.
Adica la ei nu sunt reporteri de sport care prind omul si ii zic ,,a fost un meci greu !” , sperand sa zica ala ceva ?
Domnule “tanăr jurnalist care lucrează momentan în Franţa”, cam câte eliptice de predicat intră intr-un text scris de un jurnalist care lucrează în Franţa, fară a se considera că acesta abuzează de ele? Numără-ţi-le pe ale tale.
Elipticele, mă-ntelegi… 
Şi io-s jurnalistă (detest cuvântul 
) la Cuca Măcăii…
e real. Meci amical romania – muntenegru inainte de euro 2008. langa un confrate roman, un francez de la prestigiosul lequipe. Francezul habar nu avea sa aseze echipa romaniei tactic. lovine, mai subtire cu gusterisme din astea. vezi de base si de aia care iti alimenteaza conducta. lasa ne cu harfe de 2 lei.
@cristachitza: pentru prezent, nu cred că exagerez, ci aberez profund în legătură cu interviurile dintre reprize. Eu ziceam că mi-aș dori ca într-un viitor să văd măcar niște interviuri bune, chiar și la sfârșitul meciului, dacă nu se poate la pauză.
@make: uite că exist… și nu mă cheamă Tiberiu.
@carbon14: ba mai sunt, dar pe cale de dispariție.
@Io: eu i-am trimis lui Tiberiu o scrisoare, în niciun caz un articol. Scrisoarea nu e un text jurnalistic, din câte știu eu. Și chiar dacă mai fac greșeli, eu nu sunt jurnalist ca tine, ci doar un amărât de student.
PS Introducerea îi aparține lui Tiberiu, nu mie.
@Unu – sunt multe balcanisme in presa sportiva din Romania, insa nu vezi gafe imense ca in L’Equipe. Iar daca nu ma crezi, uita-te la casetele tehnice ale meciurilor de la Cupa Mondiala. Altfel, la ei e normal sa se scrie si despre alte sporturi pentru ca exista performante; la ei e alta cultura – de pilda Franta nu are tabloide de succes -, diferita de Anglia si Germania. L’Equipe e in cadere libera de tiraj poate si pentru faptul ca nu e in stare sa se reformeze, e plictisitor, si gandeste-te ca nu are concurent.