Scriitorul si jurnalistul Catalin Mihuleac a mai scos de sub tipar o carte: “Zece povestiri multilateral dezvoltate” (Editura Cartea Romaneasca). Cu acordul sau am efectuat complicata operatiune copy+paste a unui fragment din carte, cam ceea ce face presa zilnic, fara acceptul autorilor.

“Povestea bancnotei mele de o sută de dolari

Au apărut în România pe la începutul deceniului şapte; erau puţini, o mână de oameni, dar se distingeau, să nu fi vrut şi tot se se distingeau. Aveau maşini ochioase – gioarse cumpărate din străinătate la mâna a paişpea, dar umilitoare comparativ cu locomoţiile noastre pe patru roţi – şi aveau dolari, mai ales dolari. În plus, erau negri, infernal de negri.

Nu ştiu în ce clasă eram, când am văzut primii africani vii, în carcasă, din soiul celor cu care mai avusesem de-a face doar la cinema şi în filmele documentare despre vizitele intercontinentale ale lui Nea Nicu, difuzate către popor prin amărâtul de program tv, care ţinea două ore, de la 20 fix (când se destupa cu Telejurnalul de seară) până la 22 fix (când Telejurnalul de noapte punea cep butoiului de zeamă televizată).

Doar câţiva metri despărţeau blocul unde locuiam de căminele studenţeşti „Codrescu”, la jumătatea distanţei stând întins covorul de bitum al terenului de sport. Trăgeau la poartă cu o minge portocalie, şi mai mult prin semne ne-au invitat la o miuţă. Nu erau încă studenţi, ci în anul pregătitor, ca să curteze cât de cât limba română. Am acceptat să jucăm cu ei cinci contra cinci, dar am pretins un pachet de Kent pentru concesia noastră fotbalistică, fiindcă un risc mare ne păştea: părinţii nu ne-ar fi iertat-o, dacă ne-ar fi prins jucând cu ei. Au înţeles imediat, aveau pielea tăbăcită. Erau timizi, vorbeau între ei franţuzeşte şi jucau cu mare băgare de seamă, să nu cumva să ne faulteze, să ne supere şi să-i lăsăm baltă.

După câteva partide, disputate în zile diferite, nu le-am mai cerut nimic pentru a juca. Dar ne dădeau ei, negri cu bun simţ, din proprie iniţiativă. Ţigări,  pepsi, gumă de mestecat.

Aşa m-am băgat pe fir cu Pierre şi cu ai lui, dar mai mult cu Pierre: având 15 ani şi jucând fotbal contra lui. Venea din Gabon şi purta echipament Adidas, cum mai văzusem doar în meciurile de la campionatul mondial. Nici în echipa oraşului, din prima ligă fotbalistică, nu purtase echipament Adidas decât fostul portar, Viorel Ursu, alintat „Viosalt” sau „Vioplonjon”, care locuise un timp în bloc cu mine, până a se transfera la Steaua. Dar şi el îl căpătase de pe litoral, de la un italian pe care-l fermecase în cursul unei beţivăneli, durând o noapte întreagă pe plajă, cu vin de Cotnari. Cotnari-ul îşi are vulcanii lui carpatici, care s-au înfrăţit de minune cu etnele şi vezuviile italianului. La a nu ştiu câta sticlă, „Viosalt” şi-a săltat partenerul de pahar şi au dănţuit împreună pe plajă ca Anthony Quinn şi Alan Bates în Zorba grecul, cu vocea portarului nostru, dogită de la urlat în teren, imitând tânguitul şi răpăitul santuri-ul, care făcea picioarele să se înnoade şi să se deznoade. Rupt în două de fericirea proprie beţivului, italianul l-a strâns la piept ca pentru a-l sugruma pe Vio, vreau să-ţi fac un cadou, mascalzone, nu vrei să ţi-o împrumut pe prietena mea, în noaptea asta? Aş vrea, i-a zis Viorel Ursu, dar mai tare aş vrea tricoul şi şortul tău Adidas. Ha, ha, ha, eşti un fenómeno, mascalzone. Bine, ia-le! Pantofii nu-i vrei, că sunt tot Adidas? Ba da, dar mă strâng. Ia-i totuşi. Italianul s-a dezbrăcat chiar acolo pe plajă, plecând în slip la hotel. Dar nu s-a plâns, fiindcă briza mării face mereu bine la beţivăneală.

Am început să-i intru pe sub piele lui Pierre, fiindcă mi se părea şic să aflu în câte feluri se spunea „curvă” în franceză, de la cineva care mergea când voia la Paris; pe de altă parte, reciproc avantajos, şi el ţinea să-şi dezmeticească româna, pentru că ce să-i ceri profesoarei oficiale în prag de pensie, care dădea în bâlbâială când i se pomenea de „mişto” şi „futu-ţi”, susţinând că nu există aşa ceva în dulcea noastră limbă.

Pierre prindea repede, nu-şi permitea să nu prindă, şi a fost sau n-a fost o surpriză să-l întâlnesc într-o după-amiază vânzând ţigări americane în holul hotelului Unirea şi spurcându-i, în cea mai neaoşă română furată de la mine, pe trei golănaşi, care încercaseră să-i strecoare hârtii de ziar într-un teanc de bancnote, reprezentând contravaloarea unui cartuş de ţigări mentolate Salem. Mă minunam cum înjurăturile i se grupau pe buze şi se proiectau spre golănaşi, sub încuviinţarea unui miliţian care-i supraveghea de la o distanţă strategică, mă minunam cum îi silea din cuvinte să-şi golească buzunarele şi să-i dea ce i se cuvenea, plus o dobândă de zece la sută. Ăsta o fi Pierre al meu, care acum opt luni părea abandonat în jungla românească? Oare ce mă uluia mai mult: că intrase în bişniţa cu ţigări, sau că progresase atâta de spectaculos la română? Încă un elev care îşi uimea profesorul.

Mergeam des în camera lui Pierre, o făcea pe din două cu un alt negru, de-a dreptul speriat de iureşul oraşului, Mamadou, care rareori părăsea căminul, stând toată ziulica într-un capot odios şi desculţ, pantofii intrând rar în calculele lui. Chiar şi pentru cursuri prefera şlapii, de altfel şi Pierre ofta mereu înainte de a se încălţa, ca înaintea unui examen dintr-ăla vital, pe care nu ştii, îl treci sau nu-l treci. Deşi, spre deosebire de colegul său, Pierre avea fineţe în picior, atâta fineţe cât poate avea un negru. Mamadou trebăluia mereu, ba deretica, ba făcea de gardă la căpătâiul unei oale cu mâncare, exact ca o gospodină, de altfel şi arăta ca o gospodină lătăreaţă, care nu se lasă până nu gusta din toate felurile ieşite din mâna sa. Poate că asta şi era: gospodina lui Pierre, care-şi aştepta bărbatul de la serviciul greu al bişniţei cu ţigări Kent, Marlboro şi Dunhill. Pierre era un negru mândru, despica trotuarul ca un bisturiu, spre deosebire de Mamadou, care chiar suferea când lumea îl privea ca pe o vietate made in jungle, evadată de sub cupola circului.

O dată la două nopţi, după ce familia mi se cufunda într-ale somnului, săream geamul camerei mele de la parter, îl fluieram pe Pierre şi, tot pe calea geamului, intram în perimetrul lui. Eu la parter, el la parter, reciproc avantajos. Profitam de noapte, ca să dăm o raită cu maşina sa, un Renault 5, mititel dar al dracului, americanizând aerul serii printr-o ţigară mentolată Salem. Respiram prin ea ca prin periscop, fiindcă da, îmi plăceau ţigările Salem, ca oricărui începător, fiindcă minţeau în privinţa nicotinei, părând cel mai sănătos şi proaspăt lucru de pe pământ.

Nu eram prieten de ăla cu Pierre, să scoatem poze din portofel şi să ne spunem asta-i mama, ăsta-i tata, aici frăţiorii, suntem cu toţii în concediu pe litoral, peste un an frate-meu a făcut vărsat de vânt. Nu, eu eram un alb discret, iar Pierre un negru discret. Aveam cu el un scop, acela de a-mi supune viaţa la un salt calitativ; avea cu mine un scop, poate mai multe, să-nveţe româna şi să-i aduc mici înlesniri pe ici, pe colo. La el în cameră, mă adăpam cu Pepsic pe săturate, de la el căpătam primii mei dolari, pe care trebuia să-i dosesc bine şi să-i mut zilnic din loc, cum îşi mută pisica puii. Mi-era frică să nu-i găsească mama, care cam avea darul scotocirii, sigur i-ar fi sărit inima cale de-o poştă din loc dacă i-ar fi găsit, noi, românii, neavând voie să deţinem valută, legea plesnindu-ne cu vărguţa peste deşte, na-na, dolari egal caca.

Pierre îmi scăpa regulat câte o juma’ de dolar când îi făceam mici servicii, de obicei cumpărături din piaţa agroalimentară, singurul teritoriu minat pentru el.

Când îi pomeneai de piaţă, îl apuca tremuriciul.

Călcase în piaţă pe la începuturile lui româneşti, dar se lecuise. Până atunci, Pierre se confruntase cu românii de la oraş, oarecum civilizaţi, care căscau ochii cât cepele când îl întâlneau în carne şi oase, dar care ştiau în linii mari cu ce se mănâncă un negru bun, documentaţi fiind de filmele cu Sidney Poitiers, de trompeta lui Armstrong, alături de chitara lui Chuck Berry. Când mersul lui Pierre aborda strada, oamenii îl priveau cu interes, dar nu mai mult decât atât. Doar copiii ce-l mai ţintuiau cu degeţelul, mami, uite bau-bau; nu-i bau-bau, mami, e şi el ca noi, doar că-i de altă culoare, aşa cum iepuraşii sunt unii albi, alţii negri. Dar nu sunt şi iepuraşi roz? Sunt, dragul mamii. Da’ nenea negrul de ce nu-i roz?

Cu totul altfel erau românii din mediul rural, acolo unde, prin anii şaptezeci, doar preotul, preşedintele Cooperativei Agricole de Producţie şi învăţătorul satului ce mai aveau televizor. Dar cum sunt românii din mediul rural, Pierre a aflat-o pe pielea lui.

Pornise el într-o sâmbătă spre piaţa ţărănească aşa, ca un cetăţean universal dezinvolt şi încrezător în viitorul rasei sale, pentru a cumpăra verdeţuri şi o găină grasă, destinată fierturilor complicate ale lui Mamadou. Erau orele dimineţii de dinaintea forfotei, doar cu ţărani la pupitrul tarabelor, flecărind pre moldoveneasca lor necioplită, sub oblojirea blândă a soarelui de aprilie-mai, care superviza bunul mers al treburilor, de deasupra cupolei transparente din sticlă, aşezate deasupra întregului perimetru.

Când a intrat în piaţă, puţin s-a luat din lumină, dar ţăranii au pus fenomenul pe seama soarelui strecurat în nori, continuându-şi sporovăiala lor netoată, Pierre rămânând nevăzut. Prima l-a remarcat o băbuţă uscăţivă, care sorta ridichile câte patru-cinci, după principiul două frumoase, două urâte, grupându-le în legături de un leu. A rămas cu legătura de ridichi în aer, ar fi vrut să strige, dar vocea îi îngheţase în gât, aşa că s-a ghemuit sub tejghea, de fapt era şi suficient de mărunţică pentru a nu mai rămâne nimic vizibil din ea.

A doua care a luat act de apariţia lui Pierre, o zdrahoancă atât de lată în umeri, de parcă ar fi manevrat şine de cale ferată, nu pătrunjel şi ceapă, a dus, prostită, mâna la gură, şi abia a treia, una tânără şi frumuşică, a scos un „ptiu, arză-l-ar focu’ de buhai!”, dar cu o certă scânteie în ochi. Era o scânteie veche de doi ani, de când megieşul Toader, abia lăsat la vatră după un an şi juma’ de militărie la graniţa cu sârbii, îi arătase o revistă cu prostii, şi ea la fel comentase, ruşinată şi stârnită, văzând un negru la piele, călare pe ţeava de tun a propriului său mădular:

-Ptiu, arză-l-ar focu’ de buhai!

Cuvântul „buhai” se pretează la nenumărate interpretări în mediul sătesc, de data asta sunând ca semnalizarea unui potop. Într-o clipită, toţi ochii şi-au îndreptat şuvoaiele spre Pierre, care continua să pătrundă în piaţă, ca negrul căruia i se fâlfâia de toate. Doar ecoul cuvântului „buhai” mai stăruia în aer, fiindcă vreme lungă de şase-şapte secunde, pietroaie grele de linişte înspăimântată s-au suit pe sporovăială ca pe murăturile din butoi.

După care, fără să-şi fi propus să spargă tensiunea, nici nu ştia ea ce-i aia tensiune, o muiere cu iniţiativă s-a pornit pe zbierat, de parcă un şobolan uriaş ar fi scos capul din salată; moment în care doi ţărani din unghiuri opuse s-au hotărât, conform ghidului de funcţionare a sexului tare, să treacă la acţiune, aruncând spre Pierre cu patru roşii de seră, dar corectându-se imediat şi trecând pe cepe, că nu-i răbda inima să arunce cu roşii, erau prea scumpe. Pierre tot nu măsura precis pericolul în care se afla, părea chiar uşor flatat de atâta atenţie, aşa că a prins din zbor o roşie, a şters-o cu tricoul Lacoste şi a muşcat cu dinţii lui mult prea albi din ea.

Neinspirată mişcare, căci pe loc masa ţăranească i-a remarcat micul balaur verde, aplicat pe pieptului tricoului Lacoste – nu ştiau ei ce-i ăla crocodil – aşa că lucrurile s-au lămurit pe loc: aveau de-a face cu un balaur. Şi, cum cu balaurii nu-i cuminte să te pui, începutul de violenţă s-a frânt, ca la semnalul de baghetă al unui dirijor. Ţărani şi ţărănci îl priveau pe Pierre cu interes împietrit, mai cu seamă că nu-şi imaginaseră nicio clipă că dihania neagră pe două picioare – cu nări cât nasturii de la capot, de unde nu puteau ţâşni decât flăcări – poate aprecia şi mânca aşa un rod cumsecade al pământului, cum este roşia. Se vedea tot mai clar că începutul de bulversare îi tăia lui Pierre din inspiraţie, căci altfel n-ar fi deschis gura, apelând la româna lui de baltă, pentru a spune:

-Io bun om este, nu balaure este, nu vrut speriat la voi!

-Iaca, mânca-l-ar boala, că mai şi vorgheşte, Ileană!

Ce bună ar fi fost nişte agheazmă, să-l poată stropi de sus până jos! Retrăgându-se strategic cu un pas pentru fiecare cu care Pierre înainta, masa rurală răcnea pe zeci de glasuri, implorând balaurele să-i cruţe. O ţărancă a leşinat în braţele unui ţăran, care însă i-a dat drumul ca unui bolovan, fiindcă într-o asemenea situaţie mâinile trebuie să-ţi stea slobode, câţiva au dat buluc spre ieşire, dar şi-au adus aminte că nu se puteau lepăda de marfa la vânzare… Doar tinerica frumuşică – singura care ştia că balaurele are şi părţi bune – a început să se roage, punând accent pe „şi nu ne duce pre noi în ispită”, pilda ei fiind pe loc urmată de tot lotul ţărănesc, care a făcut trocul „zbierete, contra rugăciunea Tatăl nostru”, al cărei mesaj era totuşi puţin răcnit.

Dacă Dumnezeu ar fi trecut întâmplător prin piaţă, ca să-şi cumpere leuştean, lobodă şi sfeclă pentru un borş ceresc, ar fi fost plăcut surprins să constate şedinţa instantanee de rugăciune, ţinută bilingv, fiindcă şi Pierre se ruga pe africana lui, simţind că se găseşte într-un mare pericol, din care doar zeii lui îndepărtaţi l-ar putea scoate viu şi nevătămat. Numai că rugăciunea lui, o grămăjoară de pietre de râu prăvălite din gâtlej, suna – în interpretarea auditoriului de precupeţi şi precupeţe – ca o salbă de blesteme, având darul de a creşte în intensitate Tatăl nostru.

În mod firesc, fiindcă nu trăiam în junglă, hărmălaia a atras intervenţia unei patrule de miliţie, care, intrând intempestiv în piaţă şi nimerind peste factorul tulburător de linişte publică Pierre, l-a tratat fără introducere cu bastoane şi cu şuturi, suspectându-l de furt calificat şi, cine ştie, poate şi de viol, că părea genul.

Tot timpul până la amiază, Pierre şi l-a trecut cum nu-şi dorise vreodată în viaţă: dând declaraţii la miliţie, demonstrând că e student în anul pregătitor şi că nu a făcut nimănui niciun rău. Cu regret, miliţienii n-au avut încotro şi l-au crezut, mai ales că nu fusese acuzat de nimic, în afară de faptul că-i „balaur”, lucru care rezulta doar din stânga tricoului său, unde avea cusut un balaur mic, de culoare verde. L-au lăsat pe Pierre să plece, doar după ce a dat în scris că nu va mai călca în piaţă şi, în plus, după ce şi-a descusut crocodilul de pe tricoul său Lacoste, cumpărat de la Paris”.

—————————————————

Cătălin Mihuleac

Studii

Doctor în filologie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu teza Pamfletul şi tableta. Jurnalism sau literatură? , apărută la „Editura Universităţii Al.I. Cuza”,  Iaşi, 2009

Publicistică

1991-1992, revista „Timpul”, redactor;

1992-1995, cotidianul „Evenimentul Zilei”, reporter;

1995-1996, revista „Flacăra”, redactor;

1996-1997, cotidianul „Monitorul”, publicist-comentator;

1997-1999, radio „Nord-Est”, publicist-comentator;

1999-2000, revista „Opinia studenţească”, publicist-comentator;

2000-2002, cotidianul „Ziarul de Iaşi”, publicist-comentator;

2002-2004, cotidianul „Ziua de Iaşi”, publicist-comentator;

2004-2005, cotidianul „Naţional”, publicist-comentator;

2005-2006, cotidianul „Şapte plus”, publicist-comentator;

2007-2008, cotidianul „Adevărul”, publicist-comentator;

2008-prezent, cotidianul „Curentul”, publicist-comentator;

a publicat, de asemenea, în principalele reviste literare din ţară: „România literară”, „Convorbiri literare”, „Ziarul de duminică”, „Orizont” etc.

Proză scurtă

Garsonieră memorială confort trei, Bucureşti, Ed. „Maşina de scris”,          1996; ediţia a doua, Iaşi, Ed. „Timpul, 2006;

Titlu neprecizat, Iaşi, Ed. „Polirom”, 1999;

Noapte bună, tâmpitule!, Iaşi, Ed. „Cronica”, 2003;

Ratarea unui setter, Iaşi, Ed. „Polirom”, 2004

Zece povestiri multilateral dezvoltate, Bucureşti, Ed. „Cartea Românească, 2010

Prezenţă constantă în antologiile Cele mai bune povestiri ale anului

Romane

Dispariţia oraşului Iaşi, Iaşi, Ed. „Institutul european”, 1998; ediţia a doua, Iaşi, Ed. „Timpul”, 2007;

Ziua când a descălecat şobolanul, Bucureşti, Ed. „Fundaţiei Pro”, 2006

Teatru

Volume

Patru piese de tranziţie, Iaşi, Ed. „Princeps Edit”, 2003;

Antologia dramatIS, coautor, împreună cu Dan Lungu şi Dan-Lucian Teodorovici, Bucureşti, Ed. „Cartea românească”, 2008;

Reprezentaţii scenice

Hai, Vasile, să-l cărăm la crematoriu pe nenorocitul ăsta!, regia Ovidiu Lazăr, Iaşi, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, 2002-2003;

Şapte deriziuni, regia Bogdan Ulmu, Iaşi, Teatrul „Luceafărul”, 2003;

Devoratoarea de litere, regia Horaţiu Mihaiu, Sfântu Gheorghe, Teatrul „Andrei Mureşanu”, 2004-2007;

Marfa din supermarket, regia Attila Vizauer, Bucureşti, „Radio România Actualităţi”, 2007-prezent;

Membru al „Uniunii Scriitorilor” din România