Moartea elitei politico-militare a Poloniei, intr-un accident aviatic, a fost un soc pentru milioane de oameni. Pe langa dramatismul situatiei si jalea unui popor a carui conducere a fost decapitata astfel, intamplarea a adus totusi si ceva pozitiv: guvernul a decretat in memoria victimelor cumplitului accident o zi de doliu national – duminica tocmai incheiata. CNA le-a recomandat televiziunilor sa-si adapteze programele la tristul eveniment si asa se face ca pe frontul de sticla nu s-au mai dat lupte intre blonde, n-au mai zbierat prezentatori isterici, nu s-au mai injurat Nikite, n-au mai cantat matracuce cu craci lungi si minte scurta, nu s-au mai produs dubiosi precum Tarky, Fernando de la Caransebes sau artisti emeriti ai poporului frate indian ca Gutza, Adi Minune, Salam sau Bursuc.

Poate ca nimeni nu s-a gandit la doliul national ca solutie pentru salvarea unei culturi tot mai sufocate de buruienile tranzitiei. Nu vreau sa credeti, din asta, ca-mi doresc ca in fiecare zi sa cada vreun avion prezidential, Obama sa fie impuscat la Dallas sau Putin sa-si rupa gatul la un antrenament pe tatami. Departe de mine gandul de a dori moartea vreunui om politic autohton, desi daca s-ar lega energiile negative de ei, la cat sunt de injurati, ar trebui sa-i vedem pe politicieni zvarcolindu-se de durere si pierind in chinuri.

Dar guvernul Boc ar avea totusi sansa de a face in sfarsit si ceva util pentru tara. Nu pe plan economic, ca aici a cam dat cu oistea-n gard, ci pe plan cultural. E drept, nu ne sucomba zilnic liderii politici, ca gainile rapuse de aviara sau, daca vreti sa fim mai in ton cu situatia, ca porcii anihilati de gripa porcina, dar avem o istorie plina de evenimente tragice. Se apropie 1 mai. Stiti cati muncitori au fost ucisi sau snopiti in bataie, pe vremea regimului burghezo-mosieresc cu prilejul acestei zile? Nu merita ei o zi de doliu national, in care sa taca Vali Vijelie si blondele sa se harjoneasca doar prin cluburi, nu si la televizor? Avem 20 mai, fatidica zi in care o tara intreaga a cazut victima Duminicii Orbului si l-a ales pe Emanat, de culegem si astazi roadele otravite ale votului de atunci. Asta nu-i un motiv sa plangem cu sapte randuri de lacrimi? Pe urma vine 28 iunie, ziua cand Basarabia a fost ocupata de rusi si asa a ramas, contrar aparentelor, pana in ziua de azi. Apoi 2 iulie, cand, pe la 1504, a murit Stefan cel Mare. Sa nu-l plangem noi pe Fane Babanul printr-o zi in care tizul sau, Banica, sa nu ne mai streseze cu poantele lui rasuflate de la “Dansez pentru Sarbu”? Domnul acela cu idei marete de la Educatie ar putea infiinta chiar o comisie de istorici care sa gaseasca in fiecare zi prilej de doliu national, poate asa i-o convinge CNA pe realizatorii de programe sa difuzeze emisiuni culturale si nu apologii ale inculturii si prostului gust. Probabil asta e ultima solutie pe care o mai avem pentru ca arta autentica sa nu fie total ingropata sub valul de kitsch. Sa plangem azi, de-atata doliu, ca sa rada nepotii nostri maine ca mai pot auzi de un Brancusi, de un Enescu sau Arghezi. Si cand guvernul Boc o sa se duca si el, ca toate guvernele, pe Apa Sambetei, sa ii multumim pentru ca ne-a redat dreptul la cultura si sa spunem, cu piosenie: “Sa-i fie primit!”