Astazi, capela din Cimitirul Sfanta Vineri semana cu Casa Alba printre mormintele crucificate, iar frigul din interior parea ca-i forteaza pana si pe morti sa dardaie, in timp ce rudele si prietenii veniti langa sicrie o faceau cu toata forta. Noua defuncti – asa cum scrie-n chitanta eliberata de administratie la imprimanta- s-au imbulzit in ziua de 9 martie si pe cate doua mese in camera cu trei usi prin care curentul iti taie privirea ce incearca sa citeasca de pe lemnul vested numele si anul nasterii al celor trecuti la cele vesnice, expresie pe care o inteleg preotii mai bine. Veteranul grupului mortuar avea 104 ani, dar nu statea in centru pentru ca locul fusese destinat unui lider sindical, in timp ce cel mai tanar abia implinise putin peste jumatate de secol si statea cuminte intr-un colt, parca zambind.

La ora 8.00 doar o ingrijitoare strangea resturile de lumanari, in timp ce cei noua erau aliniati ca niste soldati, iar fulgii viscoliti bateau darabana pe usa principala, rablagita si descheiata la sacoul din vopsea de belciugele sclifosite. Pana si femeia cu dinti de tabla isi facea cruce cum de s-a nimerit sa fie atatia morti laolalta cand de obicei cifra maxima nu sare de trei. Superior, un gropar cu figura de bulibasa, poate din cauza mustatii pleostite si a celor doua ghiuluri din aur, isi aminteste ca in cei 30 de ani de cariera a mai fost o zi aglomerata, cand sicriile n-au avut loc pe cele cateva mese de a trebuit sa le puna direct de cimentul facut parca din gheata murdara. Ciment care respira prin niste gratii saşii, unde se scurge zoaia dupa ce se curata locul.

La umbra luminoasa a sfintilor pictati pe tavan, cei care vin sa-si ia adio de la amicii de odinioara, rudele sau cine stie ce obligatie de serviciu au aceeasi intimitate ca micutele rozatoare ingrasate in borcane verzui pentru a fi aruncate apoi in coltii reptilelor pofticioase. Pana si mortii par ca stau spate in spate, ca la imprietenirile fortate din autobuzele supraaglomerate. “Vizitatorii” paraclisului asediat de viscolul, care s-a trezit nervos in ziua cand se beau 40 sau 44 de paharele de vin (n.r. traditia crestina se contrazice cu cea geto-dacica, ba c-au fost 40 de Sfinti Mucenici, ba 44 ). Intr-un vaiet surd, din cand in cand spart de o femeie inecata in lacrimi, spectatorii piesei dramatice afla fara voie cam tot ce a facut x sau y din incaperea cu parfum de tamaie. E ca la un spital garbovit de comuna, dar nu  numai acolo, unde diagnosticul iti este soptit in megafon. Doar ca aici toti pacientii sunt morti. E singura diferenta dintre intimitatea unui ramas bun si soarta stabilita de medici.

Stapanul sufletelor celor dintre patru scanduri pare preotul barbos care isi asorteaza tinuta c-un tugui de burta, ce se insinueaza blajin in timp ce-si pregateste aceeasi melodie. Muzica patinata ce este interpretata de orchestra c-un singur dirjor cu rol de vocalist si-un discipol tinerel de obicei, dascalul, care rupe monotonia la comanda. Din 30 in 30 de minute, poate si o ora daca esti generos cu slujbasul Domnului, tabloul isi schimba compozitia cu fiecare sicriu scos din capela, laolalta cu claia de oameni intristati, apoi undeva intr-un colt are loc ultima scena: in care haina din lemn a mortilor este coborata in groapa si captusita cu pamant, flori si coroane cu dedicatie. Uneori estompat de lacrimi si singurul cu fundal sonor. Unul in care ne vom regasi toti. Mai devreme sau mai tarziu. Culorile vor fi modificate. Nu de multime si nici de preot, ci de anotimpul in care ni se spune adio.

————————————–

Nota: Stiu ca textul nu se pupa cu pozele decat la final, avand in vedere vremea. Dar azi mi-am petrecut ultima zi cu o ruda si am preferat sa nu fac nicio fotografie, cu toate ca recunosc c-am fost tentat in fata celui de 104 ani langa care fusese depusa o “tinerica” de 88 de ani.

Alte stiri

• Ultimul drum al jurnalistului (5)
• Timişoara în negru (13)
• Ultimul drum pentru Gheorghe Dinica (0)
• Stiri scurte (0)
• Liber la gafe în Libertatea (14)