Nu ştiu alţii cum sunt şi nici nu cred aş avea chemare către un sondaj concludent acum, dar eu, când îmi aduc aminte de copilărie, îmi vine să chiui, să alerg, să ţopăi şi să sar, până-mi iese inima din piept şi fuge, fuge tocmai pe strada Petru Maior, din Bucureşti, acolo unde mi-am julit genunchii prima dată în viaţă. Îmi salivează degetele de multă vreme ca să scriu amintirea asta, dar mereu m-a oprit câte ceva sau cineva să o fac. Încerc s-o scot acum din mine, sub ochiul holbat al unei luni cu hepatită epidemică, galbenă-galbenă.

Ştiu că acum, viaţa e aiurea uneori, îmi dă scatoalce atunci când mă simt bine şi am mai multă încredere în mine şi în cei din jur, dar, de fiecare dată, mă salvează întotdeauna trecutul, copilăria şi strada mea, veselă ca o buburuză. Acolo, unde locuiau laolaltă: români, unguri, ţigani şi câţiva evrei, a început şi povestea vieţii mele, care atunci încăpea într-un etu de ruj roşu aprins. Am fost un copil periculos de liber, independent, voluntar şi dificil. Poate, un amestec haotic între Nică a Petrei, o vitamină C, domnul Goe, Scufiţa Roşie şi Puiul lui Brătescu-Voineşti. Dacă aş avea un copil, cum eram eu, m-aş scula chiar în momentul ăsta de la computer şi aş pleca într-o direcţie necunoscută. Când m-am mutat pe strada Petru Maior, la numărul 38, aveam puţin peste 3 ani. Visam zâne şi zmei, prinţi şi Cenuşărese cu picior mic, aşa ca al meu, de jucărie, îl divinizam pe tata: era cel mai frumos şi cel mai bun şi cel mai deştept din lume. Mirosea minunat a lavandă, a zeamă gălbuie de gărgăriţă şi „a tătic”. Când mă lua în braţe, eram sus, deasupra tuturor şi nimic, niciodată nu-mi putea face vreun rău. Întreg oraşul mi se părea tava unui cofetar uriaş. Casele? Mirese cu rochii din frişcă, scoteam doar limba şi simţeam dulcele. Ferestrele erau din ciocolată, iar oamenii? Tiii! Erau bombonele colorate şi vorbitoare, azvârlite de o mână harnică peste tortul imens şi bun, care era lumea mea.

„Neam de manivelă, ca mamă-sa!”

Locuiam într-o casă veche, de la începutul secolului 20, tip vagon, împreună cu bunica din partea tatei, căsătorită a doua oară cu un om blând şi blond ca o floare a soarelui care aşteaptă să-i cadă petalele. Cele 7 camere se ţineau de mână ca noi, copiii străzii Petru Maior, când jucam „Ţară-ţară vrem ostaşi”. Bunica nu se mai numea Fodor, cum îl chema pe tata şi pe noi, ci „madam Săndulescu”. Pe la spate, vecinii o strigau, însă, Benţoaia. Era numele ei de fata: Bencze. Eu n-o prea aveam la inimă şi nici ea pe mine, aşa că eram într-un fel, chit. Mă străduiam să-i fac zilele cât mai negre cu putinţă, asta pentru că am auzit-o într-o dimineaţă şpanchie de primăvară că îi vorbeşte de rău pe ai mei, în special pe mama:

-Noră-mea e o ţărancă proastă, are călcâiele crăpate şi acum, chiar dacă e în Bucureşti de la 14 ani. I-am zis lu’ Picuţă să n-o ia, însoară-te, măăă, cu o injineră să fii şi tu domn, el nimic!, bârfea ea cu madam Goldman, mamaia lui Samy şi a Silviei, doi dintre cei mai buni prieteni ai mei.

-Oi vei!, madam Săndulescu, dumneta vorbeşti aşa? Păi, înseamnă că n-o cunoşti pe Şeilica noastră, noră-mea, mă-sa a întins toata Cuţarida pe vremuri!

Sorbeau amândouă din cafeluţele fierbinţi, puse în ceşcuţe mici, ca de păpuşă. (i le-am spart mai târziu!) Babele ţineau şi degetul mic ridicat în sus, ceea ce mă scotea din sărite, definitiv. Îşi băteau joc de mine? Din clipa aceea, m-am hotărât să ţin minte totul (muream de ciudă că nu ştiu să scriu încă!) şi să le spun alor mei. Tot! Începusem să inventez tot felul de măgării prin curte şi în cartier, numai ca s-o fac de râsul lumii şi să sufere. Ea, cu acelaşi aer superior, se uita la mine ca la o coropijniţă care tocmai i se suise pe picior: „Neam de manivelă, ca mamă-sa!”

Cloceam răzbunări înfiorătoare. Nu mai ştiam cum s-o umilesc. Eram un laborator de răutăţi, unde sadismul făcea clăbuci în eprubete din ură. I-am pus pietre în ciorba de pe foc. Am luat un papuc scofâlcit şi l-am îndesat în pilaful cu ciuperci. Am găsit un pumn de cuie şi şaibe ruginite într-o cutie şi le-am împrăştiat pe toate în aluatul de cozonac, pus la dospit. Rânjeam machiavelic, de parcă aş fi câştigat cursa de 100 de metri garduri. Niciodată nu m-a bătut, niciodată nu m-a atins cu nimic…Râdea şi zicea:

-Fir-ar Pavel al dracului, cu ce nepoată m-o pedepsit Dumniezău!

Atât. Pavel fusese primul ei soţ, tata lui tata. O părăsise în timpul războiului, când copilul era mic, iar ea muncea ca fată în casă, în Bucureşti. De atunci, de fiecare dată când păţea vreun necaz, se lovea la picior, scăpa Gică din lanţ (ăsta era maidanezul nostru, chior de-un ochi şi cu picioarele din faţă mai scurte decât alea din spate, a murit strivit de un camion, atunci am vazut-o pe madam Săndulescu plângând pentru prima oară!) sau nu venea tramvaiul la timp? Pavel era vinovat şi urma să fie bine suduit pătimaş.

Dracu’-n persoană!

Într-o zi, m-am dezbrăcat în pielea goală, eram prin luna mai, m-am căţărat pe casă, ţuşti! tot cu intenţia de a-i face bunicii rău. N-aveam 7 ani. Sus era cald, smoala de pe acoperiş se înmuiase, mirosea frumos aerul crud, când a flori de salcâm când a rozmarin. Cerul? Umed şi răcoros ca un cearşaf de pat. (Ştiţi? Închid ochii, acum, la 39 de ani şi simt la fel. Când mă înjură unii şi alţii pe bloguri, când sunt umilită de şefi degeneraţi, timizi ca o flatulaţie fâsâită și necalificată, când mă duc să plătesc impozite, taxe şi daraveli, când mă cert cu soţul sau când Andrei face trăsnăi înfiorătoare, copilăria mea e un pansament cu iubire şi culoare, e un pumn între mine şi ei. Nu-mi mai pasă şi cred că sunt o fericită, că am unde şi la ce mă gândi cu zâmbetul pe buze, nebună.)

Şi iată că mă vede Benţoaia! Bunică-mea. Nici n-avea cum să nu mă observe, la cât tămbălău făceam, urlând în păsărica goală: „Partiduul, Ceauşescuuu, Româniiiiiiiaaa” şi ţopăind ca o dementă, rupând pe alocuri cartonul cu smoală, care îmbrăţişa acoperişul.

-Fir-ar Pavel al dracului! Ce cauţi acolo, belea? O să mă bagi în pământ, am scăpat de bombardamentu’ din ’44, de la Gară, da’ de tine n-oi scăpa!!!

Eu, sus, de neatins, ştiind că ea are frică de înălţime, mă strâmbam şi scoteam limba de-un metru. Ca s-o oftic definitiv, îi arătam şi o mândreţe de buculiţe dârze, cam neatinse de palme, e drept. Le hâţânam provocator, aproape de streaşină, gata-gata să cad în cap. Dar bunica, mai isteaţă, mi-a luat scara. La asta chiar că nu mă gândisem! Vai de mine! Am rămas ca o idioată pe casă, doar cu vrăbiile şi coţofenele care mă priveau scandalizate: „Cip-Cirip, cară-te de pe teritoriul nostru!”

Eram furioasă. Am început să urlu şi mai şi: „Noi în anu’ 2000, când nu vom mai fi copii…” Nimic. Bunică-mea chiar intrase în pământ. Am aşteptat. M-am întins pe spate, lipită de smoala călduţă, ca o placentă. Cred că am şi aţipit. M-a trezit o vrabie care mă ciugulea isterică. Se făcuse seară, maţele-mi chiorăiau de foame, eram ameţită. Cu un ultim efort, m-am dus lângă coşul de fum, care dădea în stradă. Vecinii ieşiseră pe la porţi: uite-o pe tanti Cotelia, vine de la tutungerie, nenea Orăşanu, cizmaru’, pleacă acasă, uite-l şi pe Marian, iar l-a bătut mă-sa şi plânge…Aoleu! În depărtare se vedea MAMA. Venea, săraca, de la serviciu, cu două plase în mâini.

Mi s-a pus un cleşte-n ficat. Mă înţepa. Să vezi bătaie! Nici n-a apucat să deschidă poarta, că bunică-mea şi apăruse la raport:

-Leanţooo!- (aşa o striga, în loc de Elena. Îi plăcea teribil s-o umilească).

-Săru’mâna!, zice şi mama, buimacă, tânără şi din altă piesă de teatru, încă de pe atunci…

Ei, şi mi se porneşte Benţoaia pe pârât şi tânguit, de ziceai că-i un Mausser în mâna unui legionar trist şi trădat de Horia Sima. „Haaau, Tulai Doamnieee! Şi Iesus Marie! Copila asta-i dracu’-n persoană, e Ucigă-l Toaca!” Mama a ridicat ochii uzi spre streaşină şi m-a văzut cum stăteam ghemuită, pe acoperiş. Îmi era frig, se făcuse seară. M-au dat jos şi am mâncat bătaie. Urlam ca din gură de şarpe, dar, într-un fel, mă bucuram pentru că: 1. eram răzbunată pe Benţoaia.

2. plângea şi mama când mă lovea. Aşa că…”mă scosesem”!

Reportofonul cu pagini

În fine, abia aşteptam să încep şcoala ca să pot scrie tot ce auzeam eu că vorbeşte bunică-mea cu „madamele” şi „cucoanele” de pe strada Petru Maior. Până atunci, pâram numai ce ţineam minte.

-Dano, tu o să te faci ziaristă sau informatoare, îmi tot întărâta neuronii, în plină dezvoltare, Samy, nepotul lu’ madam Goldman. Era mai mare decât mine, locuia într-o vilă frumoasă şi cânta la vioară. Nu înţelegeam bine ce e aia „o informatoare”. Dar Samy râdea, ciufulindu-şi zulufii roşcalii:

-Informator e unu’ care informează cetăţenii, partidu’, pe toată lumea. Ziaristu’ face la fel, are tata un prieten care scrie la Scânteia. Pricepi sau eşti meşugă la cap? Tu chiar asta faci: tragi cu urechea, mă-ta mare nu ştie că tu asculţi, apoi o pârăşti la părinţii tăi, am dreptate?

-Aaai!, spuneam eu, din ce în ce mai luminată. Mă simţeam foarte deşteaptă. „Moooamăă, ce tare sunt!”, îmi gâdilam visele noaptea. „O să am meseria de informatoare, ce mişto!”

Când i-am spus tatei, i-au ieşit ochii din cap!

-Cum o să te faci informatoare? Cine dracu’ ţi-a băgat asta în cap?

-Samy!

-Dacă te mai prind cu ovreiaşul ăla tembel, îţi rup picioarele, numai porcării te învaţă!

Samy era evreu, dar eu îl iubeam în secret, iubire curată ca lacrima de fluture, în caz că plânge! La 7 ani m-au dat la şcoală. Am învăţat, în sfârşit, să scriu şi, de fiecare dată când cineva risca să mă întrebe: „ce vrei să te faci când vei fi mare?”, răspundeam invariabil, ridicând din sprânceană: informatoare. Umblam mereu cu un carneţel în chiloţei şi un creion bont în el, cu care notam ce vedeam pe stradă, în curte, tot ce mi se întâmpla, auzeam sau bănuiam. În clasa a-III-a aveam deja vreo 3 „vocabulare” pliiine cu…”informări”. Erau, mai degrabă, jurnale: 1979, 28 ianuarie. Mamaia l-a înjurat dimineaţă de 24 de ori pe Pavel, tanti Margaretuţa a zis că nea Orăşanu, cizmarul cartierului, e tâmpit şi pune tocuri de femeie la pantofii de bărbat. Am pârât-o, bineînţeles. Când a auzt aşa ceva, nenea Orăşnu a făcut-o beţivă împuţită şi a aruncat în uşa ei cu ciocanul de bătut pingele. Dimineaţă, cocoşul pitic s-a dat la mine iar. L-am lovit cu lopata, aşa cum m-a învăţat Samy şi cred că a murit. 2 februarie 1979. Azi am dus la şcoală poeziile despre partid şi partidă. Tovarăşa a zâmbit şi m-a mângâiat pe păr. A spus aşa: Copii! Fodor Daniela vă va citi o poezie. M-am încurcat niţel, dar am reuşi s-o zic pe toată. N-a râs nimeni. 4 martie 1979. Tata iar e la Gogoşaru. Bea bere cu nea Cristea. Dacă îl spun mamei or să se certe. Dacă nu-l spun, îmi cumpără cico, alune şi nea Cristea mă lasă să mă joc cu mustaţa lui. Totuşi, pe masă erau 10 sticle goale şi două începute. Nu l-am crezut pe tata care zicea că nu sunt ale lor, se vedea că e beat. Nu sunt proastă! M-am prefăcut că îl cred, totuşi, ca să-mi ia cico, alune şi ciocolată CIBO. Un nene urât de la altă masă l-a întrebat pe tata ce tot notez în carnet. Nea Cristea i-a spus: e informatoarea cartierului! Avea mustaţa udă, pleoştită şi zâmbea. I-am lăsat şi m-am întors acasă, unde mama plângea singură. Ştiam de ce. Seara, madam Goldman a venit la mamaia, care a zis: fir-ar Pavel al dracului, iar n-a plătit ăştia chiria!, în loc de n-au plătit! Ăştia, adică mama şi tata. 1 mai: mamaia a chemat-o pe madam Ferry, unguroaica şi au vorbit pe limba lor, n-am înţeles nimic decât „nem, nem! Ighen, piceiabo-piceiabo”, ce-o fi aia?! 3 august. Am plâns. Nu mai vreau să-l văd pe Samy niciodată. A strigat după mine pe stradă: Mă, meşugă, măă! Vezi că iar e tac-tu la Gogoşaru, da’ e beat muci! Ha! Ha! Toţi copiii de pe stradă erau de faţă, că jucam Frunza. Plâng şi acum, s-a mânjit carnetul de cerneală şi lacrimi. 17 august, 1979. E ziua mea. Împlinesc 9 ani. În afară de mama nu mi-a zis nimeni La mulţi ani.”

Partida îl aştepta pe Partid cu macaroane şi pufuleţi pe masă

Îmi plăcea să compun, poezii, credeam eu. Aveam una de se prăpădeau toţi ai casei când o recitam cu patos revoluţionar şi sinceritate. De fiecara dată când aveam musafiri, tata mă urca pe masă, la sfârşit, când toţi erau „ştangă” şi cu cravatele fleşcăite de sos şi vin:

-Zi-o p-aia cu partidu’ şi partida!

Şi o ziceam. Răcneam din toate puterile, mândră până la sufocare. Regret că nu-mi mai amintesc exact, dar textul era suficient de cretin ca să provoace panică, herpes la bot firilor sensibile şi mătreaţă pletoşilor. N-o am scrisă nici în resturile de jurnale care mi-au mai rămas. Ştiu doar că era cam aşa: „Partidule drag şi scump/ eşti minunat şi demn/ îi aperi pe copii mereu/ şi spui bună-ziua oamenilor muncii”. …etc. Pauză de memorie. Apoi: „Când vii acasă obosit/ te aşteaptă Partida ta cu macaroane pe masă, pufuleţi şi apă de la cişmea…” Râdeau musafirii să plesnească, crăpa splina-n ei, le ieşeau ochii, le curgea grăsimea de la friptură pe barbă şi pe piept, unii făceau şi tensiune, prăpăd! Era nasol, din punctul meu de vedere. Păi, da!

Credeam, în mintea mea, că partidul era un bărbat frumooos, înaaaalt, brunet, dar nu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ci altul. El era căsătorit cu o nevastă, la fel de mişto. Şi nu putea fi decât…Partida, care era blondă, cu ochi ca ai Silviei, sora lui Samy. Corect?

La furat de cireşe în cimitirul evreiesc

Apoi, tata fost supărat pe mine o lună şi nu mi-a vorbit, pentru că, într-o zi de vară (aaah! De-aţi şti voi cum erau dimineţile de iunie pe strada Petru Maior!) am dispărut, mising in action, of course, împreună cu Samy, Silvia, sora lui care era de-o seamă cu mine şi cu Paul, ţigănuşul. Până seara n-a ştiut nimeni de mine, iar ai mei făcuseră deja 14 preinfarcturi şi 3 AVC-uri, micuţe, e drept, dar solide şi de neuitat! Unde fusesem? La furat de cireşe şi trandafiri în cimitirul evreiesc, cel de pe Bd. Mihalache (fost 1 Mai).

-Ascultaţi la mine, mă, goilor, ne dăscălea Samy mestecând un fir de iarbă. Cireşele din cimitirul evreilor sunt ălea mai bune de pe pământ, da’ ştiţi de ce?

-Nu ştim!, ziceam noi în cor, cu bale pe piept, de poftă.

-Pentru că se hrănesc din morţi, măăă!

Bleeeah! Ni se întorceau maţele pe dos şi începeam să-l lovim cu pumnii pe Samy, care râdea să se prăpădească.

-Nu mai daţi, mă, în mine, că n-am terminat!, continua el să-şi bată joc de noi. Cine haleşte cireşe de acolo, capătă puteri atât de mari, că va putea să vorbească graiul animalelor şi să înţeleagă toate limbile străine din lume.

-Asta înseamnă că o să aflu ce vorbeşte mamaia cu madam Ferry, unguroaica? Miştoo! Vin şi eu!, m-am aruncat, zdup!, ca în bazin, cu capul înainte.

Zis şi făcut. Am plecat fără să-i cer voie bunicii, oricum o ignoram total şi, la câtă bătaie mâncam de la ai mei pentru prostiile făcute, nici nu mai conta. În chiloţei aveam carneţelul. Mă gâdila şi uneori chiar zgâria. Ca să ajungem în Cimitirul Evreiesc trebuia să ne cocoţăm pe gardul înalt, din care lipseau cărămizi. Ne-am dus prin strada Teodosie Rudeanu. Hai, hopa-sus, pe gard! o talpă de tenis albastru lângă buzele mele, palmele lui Samy, ude şi puternice ridicându-mă de subsuori, au! m-am zgâriat la un deget, lasă, dă-l încolo, că e doar o julitură, zâmbetul parşiv al ovreiaşului: pune dom’ne picioru’ pe piatra aia! aia, da! Nuuuu! Ţine-te de gâtu’ meu, of, da’ natântoală mai eşti!, ochii holbaţi de spaimă ai Silviei, iris de culoarea bomboanelor cu mentă şi…buf! ajungem jos cu toţii. Eu, cu rochiţa sfâşâiată şi plină de zgârieturi, Silvia fără o săndăluţă, iar Paul-ţigănuşul cu un crac de pantalon descusut. Doar Samy era ca scos din cutie.

Cimitirul era pustiu, invadat de trandafiri roşii şi albi, o minunăţie. Rapiţa galbenă se iubea cu iarba verde, în care se tolănise, lascivă. Raiul pe pământ! Paul, rămăsese cu gura căscată, scobindu-se frenetic în nas.

-Bă, tu eşti sigur că nu ne prinde portaru’ hăla?, aruncă el întrebarea, aşa cum azvârlea, tat-su, zarurile, în praf, la barbut.

-Ssst! Gura!, zise şi Samy, aplecându-se şi înaintând cocoşat, aşa cum văzusem eu în filmele cu război. Cireşul ne chema cu toate fructele lui, pătimaş, amăgitor. Trebuia să-l cucerim! Boscheţii foşneau, un pui de vânticel ne înfiora perişorii de pe mâini şi obraji, făcându-ne să ne simţim ciudat:

-Samy, da’ morţii nu zic nimic dacă ne simt?, scâncea Silvia, ţinându-mă strâns de rochiţă. Nu se supără? Tante Esthera zicea că…

-Mai taci, meşugă, odată! Tante Esthera e o tămpită delirantă, scuipă Samy răspunsul.

Deodată, au început să latre nişte câini în depărtare. După ei, venea şi o voce dogită:

-Care eşti acolo, mă?

Ne-am tupilat la pământ, în afară de mine. Îmi era frică de păianjenii negri care circulau ca nişte mici dricuri printre boabele de pământ uscat.

-Stai joc, coţofană proastă, că ne vede paznicu’ şi e vai de noi, zise Samy, trăgându-mă în jos, lângă el. Inima îmi bătea nebuneşte, clopoţel de catifea. Şi de frică, – e drept, mai mult de păianjeni decât de paznicul Ştrul, care tocmai freca un ciomag noduros în palme,- dar şi de emoţie. Eram aproape-aproape de Samy şi abia îndrăzneam să deschid ochii spre el. Mirosea a băiat şi a primejdie. Lângă obrazul meu, ascuns într-un tufiş de mentă, apăru un păianjen gras, hidos. Mai aveam o secundă până la leşin. Monstrul s-a repezit ca fulgerul spre o furnicuţă roşie, care trăgea după ea un picior uscat de cărăbuş. Eram paralizată. Nu mă puteam mişca. Samy şi ceilalţi se urcaseră deja în cireş şi mă strigau în şoaptă răstită:

-Danooo! Ce dracu’ faci acolo? Nu vii?

Priveam îngrozită cum păianjenul îşi molfăia victima, care dădea zadarnic din picioruşe. M-a luat pe sus, tot Samy. Nu ştiu cum m-a cocoţat şi pe mine în cireş, înainte ca paznicul să-mi apuce piciorul.

-Hoţilor! Golanilor, daţî-vă jos! Chem miliţia! Sî vinî miliţiaaa!, zbiera Ştrul ca jupuit de viu. În faţa lui, vreo 8 javre turbate, cu bale la bot, lătrau să-şi spargă plămânii. Dacă ne-ar fi prins, zob ne-ar fi făcut! Câinii erau graşi ca oile şi aveau ochi de nazişti. Paznicul a început să arunce cu pietre în noi: zvârrr!, stâââjjjjj!, sfârâiau cataroaiele ca proiectilele pe la urechile noastre!

-Nea Ştrul, să ştii că te spun lu’ tata! N-ai dreptu’ să ne loveşti, suntem copii!

-Daaa? Ştii cum ma chiamî? Şi şini iesti tac-tu, dacî nu ti dieranjez?

Paul, ţiganul, se pişase pe el de frică. Aşa păţea mereu. Lichidul gălbui i se prelingea pe un crac, picura direct în ochelarii lui nea Ştrul, chestie care îl deranja teribil, deoarece nu mai putea vedea bine inamicul. Silvia era albă ca pietrele evreieşti de pe morminte. Plângea încetişor, muşcând dintr-o cireaşă. Eu, am scos carneţelul din chiloţi şi am început să notez, inconştient, fireşte.

-Tata e directoru’ cimitirului, bă, meşugă, ce eşti! Da’ ce credai că mă şlepăi p-aici cum vreau, fără ca el să ştie?

Paznicul a scăpat măciuca din mână şi a început să se bălbâie:

-Şî, cum sî chiamă tata matali?, întrebă omul după ce-şi potoli fiarele.

Lui Samy îi mergeau ca unse rotiţele din cap, mi se părea că le şi aud: tica-taca-tica-taca, scârţ-scârţ.

-N-ai decât să afli.

-Ioti, chiar acu’ fug sî aflu şeva…, mai zise, după care plecă, lăsând cotarlele la tulpina pomului, ca să ne păzească.

-Ce ne facem, Samy? Izbuti Paul să cârâie şi el două.

-Mâncăm cireşe. La câtă bătaie o să încasăm diseară, măcar să avem burta plină!, bolborosi capul răutăţilor, cu gura plină.

Şi ne-am pus pe ronţăit cireşele morţilor. E drept, fructele erau cele mai mari din câte văzusem eu până atunci, şi dulci-dulci, să şteargă orice urmă de necaz din sufletele noastre bezmetice. Se făcuse cald şi boabele de transpiraţie, -cercei cu cristale swarovski sărate-, străluceau pe frunţile noastre, deasupra buzelor, pe mâini. Soarele avea mutră de obersturmbanfuhrer SS. Râdea de noi, sadic şi în flăcări, cu dinţii rânjiţi: „Hi, hi, hi, vedeţi voi pe dracu’!”. Ah! Şi cum ne mişcam unul dintre noi, câinii lui Ştrul mârâiau ameninţător. N-aveam scăpare! Am mâncat cireşe până seara, când am simţit că ne crapă burţile şi maţele se revoltă supărate. Pântecăraie! Cireşe prea multe, nespălate şi înghiţite cu frunze cu tot.

-Samy, fac caca pe mine, bâzâia Silvia ţinându-se cu palmele de pântec.

-Şi io, gemu Paul. Mă doare rău burta, să moară fraţii mei, Bălan şi Bebe! Aaau! Vomit!

Samy schimba şi el, feţe-feţe, iar eu simţeam că am raci în stomac.

Când soarele şi-a tras norii peste ochi, hlizindu-se usturător ca o rană, noi eram deja căcaţi cu toţii, puţeam şi urlam de durere. Nu mai ştiam de ruşine. Samy încercase să „facă” din pom. N-a reuşit. Mai mult s-a mânjit pe degete şi era furios. Se înserase. Ştrul paznicul venea, negru de furie, împreună cu şeful cimitirului, care nu era tatăl lui Samy. Nu ne-au mai dus la miliţie. („Şe faşem, dom’ şef? Împuţîm toatî siecţia, să nu ne zâcă şî nou’ şeva…!”  zicea paznicul).

În cele din urmă ne-au dat drumul. Ai noştri au aflat totul, mai târziu. Am mâncat bătaie şi eu şi Samy şi Silviuţa. Atunci am pierdut şi carneţelul de informatoare-ziaristă, dar nici nu mi-am mai întemeiat altul. Samy minţise. Cireşele n-aveau nicio putere magică. Graiul, în care bârfea bunică-mea, nu l-am putut traduce niciodată. Numai amărăşteanul de Paul a rămas nepedepsit. Pe el nu-l bătea decât Dumnezeu, dar la sfârşit de săptămână când avea chef de glume…

P.S.

(Cu aproximaţie, nu daţi cu ghioaga)

Meşugă -om nebun, diliu

Mă şlepăi – mă plimb, mişun…

Goi/goim- neevreu, de altă religie decât cea mozaică, străin.

Şpanchie- saşie, ciacâră, zbanghie, etc.

Alte stiri

• Ştirile de prânz (8)
• Ştirile de la miezul nopţii (0)
• Ce-ai făcut cu primii bani câştigaţi? (25)
• Reportaj de domnisoara (13): Tata, fluture de noapte (17)
• Stirile de seara (2)