RSS Feed
Twitter
22 Ianuarie 2010, 16:15 
Tiberiu Lovin 
in 
O tanara mi-a povestit prin ce a trecut in practica la ziarul Gardianul, unde a incercat sa-si inceapa cariera de jurnalista. Nu e o poveste unica. Multi dintre cei care viseaza sa lucreze in bransa se lovesc de aceleasi probleme. Doar numele sefilor sunt altele. Consider ca fiecare tanar absolvent al facultatii de jurnalistica ar trebui sa cunoasca aceasta poveste, pentru a nu fi surprins. Evident ca nu voi face public numele tinerei mele corespondente.
“Am fost rugata, acum ceva timp, sa povestesc despre experienta mea de la “Gardianul”. Pana acum, nu am reusit si iata ca acum ma lupt cu mine sa scriu, in sfarsit, despre cum a fost, sa scriu pentru cei de la ziarul mort si ingropat de curand.
Prima zi de munca a fost incarcata de tensiune.. Seful meu, (desi nefiind angajata nu prea aveam asa ceva), domnul Calmacu de la Social nu a facut un secret din faptul ca pentru el toate fetele erau o apa si un pamant. Dragute dar prostute si fara rezistenta la stresul din domeniul Social. Acum tind sa cred ca misoginul Calmacu nu dorea sa fie perturbat in munca sa de doi lei de nici o fata, indiferent de potentialul ei ca jurnalist sau de IQ-ul acesteia. Motivul? Pai, cand esti sef, nu iti convine deloc sa vina un “no name” si sa iti dea idei de titluri sau de articole. Nu da bine la sefii de mai sus. Adica, nu da bine la Valcu, alt sef cu aere de superioritate si un grad si mai mare de ignoranta crasa. In fine, in prima zi a catadicsit Calmacu sa imi dea la periat un articol copiat, logic, de pe NewsIn. Ca doar asa se scria mai tot timpul la Social si nu numai. Nu ma voi opri sa comentez despre glumele nesarate si usor deplasate la adresa mea facute de acest mare misogin si oarecum narcisist. A tinut de vreo 30 de ori sa imi aduca aminte ca pentru el eram in practica si ca trebuie sa invat cum si de unde se pun diacriticile, desi intre noi fiind vorba, pe vremea cand eu scriam la calculator el inca scria la masina de scris de pe vremea bunicii.
Nu exista om care a trecut prin acel birou de care sa nu fi ras intr-un fel sau altul Calmacu.. Cel mai mult o critica pe o tipa, Madalina, care se mutase la Gandul si care din cauza sefilor (Calmacu si Valcu) avea un proces pe rol cu cei de la Liceul Lipatti. Probabil ca nu o suporta pentru ca era cu mult peste el.
De a doua zi, am inceput sa alerg pe la conferinte. Nu ca am fi dat mare lucru de la aceste conferinte.. Chipurile, erau toate bazate pe reclama si nu se putea face asa ceva intr-un articol. Nici macar despre lansarea unor medicamente noi pentru cei bolnavi de HIV/SIDA si hepatita B nu a vrut sa scriu. Nuu… Era reclama si nu era ideea lui. Imi venea sa plec. Sa il las in prostia lui sa creada ca el duce tot ziarul in spinare. Am rezistat insa. In fiecare luna auzeam aceeasi minciuna gogonata de la Alecu. Sa mai am rabdare ca luna viitoare o cheme sa semnez contract. Mai trecea o luna si eu tot fara contract ramaneam. A venit si ziua in care i-am trimis pe mail lui Valcu plecat din tara idei pentru cateva articole pe Sanatate destul de interesante. La intoarcerea in tara m-a mustruluit ca nu imi vad de treaba mea si ca sa nu mai vin cu idei. Ca e mai bine sa ma concentrez pe ce imi da Calmacu sa scriu, ca doar am o gramada de scris. De unde! Treceau zile cand daca nu alergam sa ii aduc ceaiul sau nu aveam marunt pentru a-si lua el cafea nu imi dadea nimic de scris. Nici macar o stire meteo. Si ce ma enerva cel mai rau era faptul ca celalalt “coleg” de birou L. (student la jurnalism – sincer daca eram decan as fi facut o selectie mult mai drastica a studentilor) era presul lui Calmacu si avea de castigat. Baiatu asta abia daca intelegeai ce vorbeste si facea greseli in prostie fiind angajat de vreun an, si totusi era tinut la caldurica de Calmacu. Motivul era foarte simplu. L. il avea profesor la facultate pe Valcu. Era mai mult decat evident de ce nu era certat pentru nici o prostie facuta.
Uitasem sa va spun ca titlurile, intertitlurile si sapoul erau intotdeauna modificate cu unele de tip comunist si seci de Calmacu. Era vizibil deranjat de numarul mic de vizite pe site pe care il aveau articolele sale si de cel mult mai mare de la articolele mele. Parca eram eu vinovata ca facea el niste porcarii de articole, total neinteresante. In timp ce noi scriam pentru a treia oara de schimbarea orei la cea de iarna, ziare mult mai rationale relatau despre subiecte sociale cu mult mai interesante chiar si pentru baba Safta din varful muntelui. Eram total scarbita. Din cauza unui asemenea titlu am fost certata de cei de la Publicitate pentru ca il deranjasem cu titlul pus de Calmacu pe Piedone. Dupa o mustruluiala de jumatate de ora, a intervenit si nesimtitul sef sa spuna ca, de fapt, nu merit sa fiu blamata intrucat el pusese titlul respectiv. Nu m-a incalzit cu nimic. A doua zi eu am fost cea care a dat un articol in care il pupam in fund pe Piedone doar pentru a ameliora situatia si a pastra spatiul de publicitate cumparat de Piedone in ziarul nostru.
Si iata ca motivul pentru a scapa de mine si de angajarea mea le-a fost servit pe tava. Nu, dragii mei, nu era vorba de vreun scandal iscat de vreun articol scris de mine. Ca doar nu se scandalizau cititorii pentru articolele meteo aparute sub numele meu in ziar. Nu. De vreo saptamana eram agasata la greu de un PR (cunoscuta tipa ca nebuna de multi jurnalisti si ignorata de ei) sa fac un interviu despre osteoporoza. Am facut o greseala pe care mi-am asumat-o. I-am zis ca sa vedem, ca poate facem interviul. Ea fixase tot, data interviul, omul caruia sa ii iau interviul. Ma suna si de 50 de ori pe zi pentru a ma ruga sa fac interviul. Intr-o zi aveam treaba si am ignorant-o si la apeluri, si pe messenger. Rezultatul? A sunat-o pe colega de la Monden sa se planga ca nu ii raspund si ca sa o sun cand pot. Simteam ca innebunesc. Si iata ca vine mailul ca daca in urmatoarea joi pot face interviul. Joi i-am dat mail si i-am zis ca daca pot ii confirm pana in ora 16.00 cand plecam din redactie. Nu i-am dat nici o confirmare fiind prinsa la redactie pana pe la 19.00, ca de obicei, de altfel. Ce credeti ca a facut nebuna? A doua zi a inceput sa sune la ziar. L-a sunat pe Alecu , pe Valcu, pe sefa de la Economic. Aproape toti sefii stiuti de mine sau nu. S-a plans ca ma folosesc de numele ziarului, ca am mintit-o, ca am adus prejudiciu de imagine. A urmat un nou scandal cu Calmacu si cu Valcu, care nici nu s-au sinchisit sa imi asculte varianta. Trebuia sa stau o vreme departe de redactie pana aveau sa se calmeze lucrurile. Inflamasem conducerea ziarului. Am ajuns acasa in seara aceea si m-am pus pe plans. Mi se parea atat de inuman modul in care fusesem tratata. Am hotarat sa ii scriu lui Valcu si sa ii arat mailurile atat, cele primite cat si cele date ca sa vada ca nu eram atat de vinovata pe cat ma faceau altii sa par. Nici in ziua de azi nu am primit vreun reply la mail. Nici macar o explicatie, asa ca am decis sa nu ma mai intorc. Nu primisem nici un ban de la ziar si nici nu fusesem tratata cu prea mult respect. Trebuie sa recunosc ca imi place sa scriu si sa fiu jurnalist dar poate ca am o coloana verticala care nu ma lasa sa accept chiar orice mojicie si, in nici un caz, de la oricine. In final, toti suntem oameni iar daca iti e frica de ceea ce poate face pentru un ziar un “no name” inseamna ca, ori nu ai stofa de sef de birou, fie nu esti atat de bun pe cat iti place tie sa te crezi”.
“.
Tags: 
Ianuarie 22nd, 2010 at 17:05
Mda. Si ne spune si noua domnisoara cind invata sa se exprime cit de cit decent? Si ne spune si cind invata sa scrie corect romaneste?
Imi plac chestiile astea: “ala era un bou care nu stia sa scrie”, da’ nici ea nu poate lega doua vorbe intr-un mod cit de cit coerent. O fi fost Gardianul groapa de gunoi, da’ si-o merita domnisoara. Eu n-as angaja-o nicaieri.
Ianuarie 22nd, 2010 at 17:05
de ce nu ma mir oare?
poate se mai strang si alte marturii aici:
despre Valcu care are o fundatie in domeniul medical impreuna cu nevasta, nu ai aflat nimic? spagile pe care le ia de la companiile de farmaceutice si doctori sunt notorii in breasla mediala. de aici si asa-zisa lui experienta in domeniul medical. este o copie fidela a lui chirieac si srs, numai un nivel mai jos si mai scarbos.
despre alecu care lua spagi de la interlopi, impreuna cu popeanga, sa sifoneze acte de la politie si parchet si sa puna presiune pe politie si parchet. astea sunt chestii penale, nu le investigheaza din pacate nici un procuror
Ianuarie 22nd, 2010 at 17:07
Imi pare tare rau de tanara care a patit asa ceva. Din pacate, am vazut multe cazuri din astea de 12 ani de cand lucrez in presa. Intrucat, in general, interesele in domeniu sunt foarte mari, de cele mai multe ori in functii sunt promovati oameni care nu au nicio legatura cu meseria asta si care le fac celorlalti viata grea. Daca vrei sa rezisti trebuie sa ai nervii foarte tari. Cunosc sentimentul de fi nedreptatit si apoi cand incerci sa iti gasesti dreptatea la sefi, sa nu primesti niciun raspuns. L-am experimentat la una dintre televiziunile la care am lucrat.
Ianuarie 22nd, 2010 at 17:12
Lovin, tată, esti magnific. Ai publicat jelania asta pentru ca ai intuit foarte exact ca va polariza cititorii acestui blog in doua categorii inegale: pe de o parte, junii “ziaristi” din ‘Generatia Cat’ (vezi google pt referinte, daca nu-ti suna familiar) si, de cealalta parte, batranii care au prins si masina de scris, si France presse-ul pe teleimprimator, si primele editoare de text pe 486. Polarizare, deci controversa, deci trafic:) Bravos. Stii sa te vinzi bine. Da-o dreaq de morala. Ce daca tu apartii generatiei mature, care a luat startul in ‘90 si nu poti fi, in niciun caz, de acord cu ce scrie fata in acest material? Traiasca business-ul! Acum, legat de continutul delatiunii, nu-mi vine in minte decat un citat de pe un alt blog, care suna cam asa: “Pentru mine, iadul e situatia aia nenorocita in care trebuie sa tutelez un tanar aspirant la conditia de ziarist”. Sigur, lumea devine tot mai mica, populatia e in contina crestere, sistemul actual de alocare a resurselor e cretin si ne indreapta catre o dictatura globala etc. Pot intelege ca primul gand cu care intra-n viata astia tineri e se rupa cu dintii si cu unghiile o halca din realitatea inconjuratoare pentru a-si colmata stomacul o vreme. Pot intelege, dar nu inseamna ca sunt si de acord. Asta e calea neanderthaliana, care presupune ca e ok sa vrei tot fara sa oferi nimic, ca e ok sa-i dai in cap celui de langa tine ca sa-i iau friptura din fatza, ca e normal sa-ti urasti colegul pentru ca imputineaza aerul din jurul tau. Mai tii minte dom’ Lovin cum te plangeai de nu stiu ce studenta care ti-a trimis un text si, in secunda doi, ti-a cerut si bani pe el?:) Ma bucur ca te-am ajutat sa-ti aduci aminte. Si la final, pentru ăstia tineri:
1) Calmacu e – poate – un cretin iar Valcu un sef discutabil (sau detestabil). Dar a-i contesta in maniera asta de barfoteca bambooista nu face decat sa intoarca ridicolul la contestatar. Fata tatii, oricum te-ai numi, ai rabdare (desi stiu ca n-ai) sa produci primul material de autor susceptibil sa-ti aduca, daca nu o prima, macar o lauda publica de la sef. Din momentul ăla ai baza moral-profesionala minima sa-i umpli de m**e pe calmaci si valvâlci. Pana atunci, nu. Si nu, nu-mi spune ca azi, ca ziarist debutant, nu mai poti sa produci un material de autor susceptibil sa-ti atraga laude. Iti garantez eu ca se poate.
2) Pro memoria: la ziarul central unde am debutat acum 1000 de ani, aveam statutul de TOLERAT in redactie. Nu eram trimis la conferinte, nu primeam stiri de pe agentie pentru “coafat” si bagat in pagina, nu primeam, de multe ori, nici macar un raspuns cand dadeam buna ziua celor care erau angajati pe bune. Situatia cea mai favorabila era aia in care seful de sectie isi amintea de mine si-mi zicea: “du-te afara si vino cu o stire. Daca e buna, ti-o public si iei bani pe ea!”. Da, eram platit la bucata. Lovin, iti suna familiar, nu?
3) Dincolo de transformarile prin care trece presa azi din ratiuni de criza si tehnologie, cel mai tare ma ingrijoreaza ca oameni precum debutanta lui Lovin vor da tonul printre ziaristii din noua generatie. Sper sa ma insel.
Ianuarie 22nd, 2010 at 17:14
Trist. Pe tot parcursul articolului imi veneau cu dedicatie pentru respectivii sefi, versurile de la Parazitii (scuze limbajul):
“Ai un post de conducere bine platit si esti praf?
Iti lingi in c*r seful ca sa-jungi un sef mai mic?”
Plus urarea de rigoare!
Eu zic sa mai astepte putin sa treaca anul asta, sa se “spele” lucrurile prin presa si o sa fie ok. Eu cred foooarte tare in karma. Toti cei in genul celor de mai sus o sa primeasca la un moment dat ceea ce merita
! Bafta!
Ianuarie 22nd, 2010 at 17:32
salut Tiberiu si Boboru’
fata draga, tu iti inchipui ca ziarul e asa o chestie usoara?
abia la a 3-a incercare, cu multa munca, am reusit sa semnez un contract si sa imi gasesc locul intr-o redactie. Inainte de asta, am luat teapa de 2 ori. si asta in secolul trecut
Era “prost” ala de la Gardianul? Cine esti tu sa il judeci si ce ai facut tu mai bun si mai mult decat el.
Pe de alta parte, “ala” de la G pare a fi gramada, ca multi sefuleti de care m-am lovit si eu.
buna treaba Tiberiu. articolul asta explica de ce se duse dracu’ presa: de vedetism.
hai seara buna
Ianuarie 22nd, 2010 at 17:43
Alex: n-am fost extrem de atent pe textul ei, ci doar la idee, chiar daca e conturata de o pustoaica si sigur ca pare superioara. Nu ma uit insa la figurile pe care le au tinerii, ci la cei care ar trebui sa-i invete ce si cum.
Darabana: Nu stiu cine si ce lua, dar am rugamintea ca fara dovezi sa nu aruncati cu astfel de acuze. Pana la proba contrarie, oricate am auzit fiecare, nu putem sa spunem noi ca x a facut si a dres. Ai dovezi? Sunt primul care le public. Nu? Inseamna ca minti. Si nu-s eu cel care sa ia apararea cuiva de la Gardianul.
Delia: Cat de rau a fost?
Vasile Gheorghe: Imi amintesc
. Mi s-a dat o hartie pe care scria ca reprezint ziarul ca si colaborator pentru o luna de zile. Apoi mi-au spus ca ma asteapta cu stiri care erau platite la bucata, of course. Am publicat peste 30, iar prima a fost pe prima pagina. Ma amuz cand imi amintesc am am asteptat doi ani pana mi s-a permis sa folosesc masina de scris. Ehe…alte vremuri.
Irina: Nu vreau sa ma refer la acest caz, ci in general. E adevarat ca primesc ceea ce merita, dar de cele mai multe ori dupa ce fac un rau enorm presei. Priveste cazul SRS and Chirieac. Sa ne uitam si la cazul Nistorescu? Prea tarziu, mult prea tarziu au fost pusi cat de cat la punct, dar inca se zvarcolesc si fac rau cu zbaterele lor ridicole.
Ianuarie 22nd, 2010 at 17:44
Total de acord cu Vasile Gheorghe. Domnisoara, cu statutul ei de incepatoare, nu are dreptul – indiferent prin ce experiente ar fi trecut la Gardianul – sa-si judece profesional sefii. Pentru ea Calmacu si Valcu sunt niste prosti, care habar n-au sa scrie materiale si sa dea titluri. Nu stiu, nu cunosc personajele. Dar tu, fatuca, cu ce drept judeci niste oameni care au ani buni de experienta in presa, in contextul in care tu nu te exprimi clar si concis, ba mai mult nici nu stii sa scrii bine romaneste ? Inainte de a intra in presa trebuia sa intrebi si tu prin stanga, prin dreapta, cu ce se mananca meseria asta. Ai fi aflat ca toti jurnalistii buni din tara asta au lucrat – la inceput de cariera – pe mocca, ba isi mai si plateau transportul din propriul buzunar. Ca toti jurnalistii au trecut prin chestii asemanatoare pana au demonstrat ca sunt capabili, ca pot sa faca presa, ca sunt talentati. Nu cred, sincer, ca vei fi vreodata jurnalist. La primul hop ai dat inapoi si te-ai pus pe plans. In loc ca lectia asta sa-ti fie de folos, sa te ambitioneze, ti-a dat fitze si figuri. Reprofileaza-te ! Te rog !!! Nici eu, la fel ca si Vasile Gheorghe, nu vreau ca tu sa dai tonul printre jurnalistii din noua generatie.
Ianuarie 22nd, 2010 at 18:05
[...] This post was mentioned on Twitter by ReporterVirtual and Iulia Caramâş, Iulia Caramâş. Iulia Caramâş said: Vreau sa fiu jurnalista @ Reporter Virtual http://www.reportervirtual.ro/2010/01/vreau-sa-fiu-jurnalista.html [...]
Ianuarie 22nd, 2010 at 19:09
Domnisoara in cauza se numeste cumva Iulia?… daca da, cu tot respectul pentru o “femeie”… cred ca ar face bine sa se orienteze spre un alt sector de activitate. In presa, sa-mi fie scuzat limbajul iti trebuie “coaie” tari si putere de absorbtie. Meseria de gazetar (reporter, redactor, editor) nu este pentru cei slabi de inger si nici nu se invata in facultate (asa cum poate multi cred). Experienta o capeti pe teren, si prin abilitatea de a iti face relatii, de a oferi incredere “sursei”, strangand informatii, fiind impartial… si cel mai important folosind un limbaj care sa “transmita” in mod corect stirea/ancheta jurnalistica.
Poate ca Calmacu a simtit in persoana ta un “ucenic” in fata caruia nu ii putea destainui secretele meseriei. Testul tau – pe care l-ai explicat in “plangerea ta” – a fost chiar prelucrarea unei stiri de agentie (verificarea din trei locuri). Nu de putine ori, in presa, un “argument” destul de marunt iti poate schimba cariera spre succes sau o poate incheia.
—
Ca sfat, incearca sa inveti din greseli… nicidecum sa arunci vina nereusitei pe spatele altora, chiar daca uneori “acestia” au un rol in ecuatie. Succes!
Ianuarie 22nd, 2010 at 19:24
Hai sa ma bag si eu in seama. Pai am lucrat aproape trei ani pe gratis pana sa ajung sa castig multumitor din jurnalism. Am lucrat la un ziar, nu dau nume, 4 luni pe gratis. Aveam 5 pagini de sport, eram 4-5 oameni pe sport, ajunsesem sa scriu singur materialele pt 4 din cele 5 pagini de sport. Abia daca-mi asigurau transportul, desi era un ziar important, la vremea aia. Mi se reprosa ca stirile mele sunt slabe sau nashpa, chestie pe care n-am inteles-o, in conditiile in care treceau prin trei maini inainte sa fie publicate. Am muncit la unul dintre cele doua mari ziare de sport vreo 4-5 luni. Luam maruntis si cheltuiam dublu pt ca era nasol sa te grabeasca sefu cu articolu si tu sa nu ai de unde sa dai telefon pt interviu sau declaratii. Eram 20 de oameni pe sectie si aveam trei telefoane asa ca trebuia sa sun de pe telefonul meu.
Chiar si asa si maine m-as duce sa scriu o cronica la un meci Avantul Prabusirea – Viitorul Insuratei, chiar daca de un an stau pe bara in domeniul asta.
P.S.: shit happens
)
P.S. 2: @Tiberiu Lovin … credeam ca sunt mai tanar, dar m-ai speriat cu hartia de colaborator … scria cumva ca te prezinti cu C.I. … ? Ca am trecut si eu prin asa ceva
Ianuarie 22nd, 2010 at 20:15
Sunt ingrozita de rautatea si ipocrizia celor care s-au apucat s-o critice pe studenta respectiva si sa-i dea lectii de viata si jurnalism. Aaaau!
Auzi, colea, gandire de secol 21:
”….cu statutul ei de incepatoare, nu are dreptul – indiferent prin ce experiente ar fi trecut la Gardianul – sa-si judece profesional sefii. ” What??? Adica?
Cum nu ar dreptul sa-si judece sefii??? Nici daca-s imbecili? Nici daca habar nu au sa scrie un text sau sa aplice un titlu? Nici daca e data in judecata ptr. un titlu pus aiurea de un sef, vezi cazul colegei?
Si despre care experienta vorbiti voi??? Sunt ”sefi” care au stat 15 ani numai in birou, de li s-au deformat bucile, au luat forma scaunului, ii recunosti usor din spate, se numesc barbatii-popica, cur maaaaaaaaare, de balabusta, capul mic, ceafa grasa, tunsi pierdut la spate…au o geanta din piele, si un aer de ziaristi afectati si urmariti…
Mi se face rau!
Aaa, Daca seful ala, ar fi fost(un CTP, un Cartarescu, un Tuca – ma refer strict la scris!-) un manuitor adevarat al vorbelor si-al cuvintelor, ar fi inspirat respect si unei biete scrumiere, daramite unui student la jurnalism! Eu am apucat oameni din astia, spre norocul meu.
Auzi! nu are dreptul sa-si judece sefii!!! Doamne, mi se increteste pielea pe mine, ce aberatie!!! ma simt ca-n anii 50, parca-l si vad pe Maromet, da, ala de la Chilia, seful gardienilor(ah! am spus Gardieni?ups! pura coincidenta!) care da cu paru…e o melodie veche.
Poate copila asta e un talent care are nevoie, nu de imbrancelile voastre si piedicile puse de unul sau altul, ci de incurajari. Ce daca a scris…aiurea, s-o fi grabit, a gresit, si eu am gresit, cu totii gresim. Dar sa lovesti in sufletul unul tanar si sa nu-i intinzi o mana de ajutor, inseamna ca suntem de kkt (astia mai mari, mai copti la…creier, zic!)
Poate noi am fost prosti! Nu trebuia sa acceptam.
Dati-i o sansa, nu-i astupati gura, nu-i manjiti visele cu faze de genul: ”aaahaa, ce-am patit noi cand eram ca tineee!cat am suferit si cat am muncit!!!”
Voi, cei care aruncati vorbele cu prastia, poate o si nimeresc pe fatuca, evetual, direct intre ochi, s-o si doara nitel!!!- cum v-ati simti daca propriul vostru copil ar fi, sa zicem, preshul unui semianalfabet care citeste numai majusculele, pus in postul ala de cine stie de mafiot? Aud? Nu ma refer la tipul de la social, ca habar n-am cine e…Ci asa, ipotetic.
Bravo ei ca s-a revoltat! Sa se revolte, ca d-aia e tanara! Nu trebuie sa inghita orice rahat.
Chiar de la primul hop sa se revolte! Nu stiu cum o cheama, dar chiar a inceput sa-mi placa.
Ianuarie 22nd, 2010 at 21:07
Dragutza mea, la cum frazezi in scris, ma mir ca ai fost primita intr-o redactie. De ziar!!!! In locul tau, le-as ridica un grup statuar, pe soclul de la Casa Presei, celor care ti-au dat sansa sa fii aproape de meseria de jurnalist. Parerea mea e ca, desi atat de aproape, ai ramas pe langa. Ramai, te rog, acolo, e deja plina presa de fatuci…
Ianuarie 22nd, 2010 at 21:10
mda, si eu am inceput cu stiri la bucata scoase de pe strada. nu aveam voie sa intru in institutii si nici nu puteam visa la o conferinta de presa la care sa merg in calitate de ziarist
) asta s-a intamplat dupa mai bine de jumatate de an, dupa ce s-au convins sefii mei ca nu confund atriburiile primarului cu cele ale prefectului si ca stiu care sunt cele trei puteri din stat
mai tarziu insa, cand am fost sef peste cativa jurnalisti, mai intai i-am dus la cursuri cu jurnalisti adevarati, nu de aia de la facultate, de genul lui valcu, {un nimeni in presa, cautam pe google si ne convingem repede ce a produs) am stat langa ei la redactare, dupa redacatare si la tehnoredactare. poate de aceea ma bucur de respectul acestor oameni chiar si atunci cand nu sunt de fata. ceea ce inseamna ca se poate sa fii un sef modest si apreciat daca vrei cu adevarat
Ianuarie 22nd, 2010 at 21:12
@Laura Palmer … Problema nu se pune de revolta, revolta nu prea iti aduce nimic bun, poate doar o subrezire a propriei sanatati. Problema e cat te inhami sa duci. Din moment ce nu-ti mai convine, pa si … la revedere. N-ai de ce sa te revolti, iesi pe usa si nu te mai intorci.
Ianuarie 22nd, 2010 at 22:04
Si cand ma gandesc la anii ‘70… Nu ma baga nimeni in seama, dar cand erau toti ceilalti ocupati, ma trimiteau cu spalturile corectate la “Informatia Bucurestiului” sa mi le refaca linotipistu’; ma bucuram ca eram si eu util cu ceva… Cand, in sfarsit, prin ‘77 mi-au acceptat un scurt material, am sarit in sus de bucurie (asta era cam dupa un an de… ucenicie).
Fata draga, stii cam cum este cu meseria asta? (chiar si cu titlurile, subtitlurile, sapourile): un an de transpiratie, o secunda inspiratie!
Si mai ales nu-i judeca pe altii, indiferent de cum ti se par. Intr-o luna n-apuci sa cunosti un om, nu stii ce-i poate piele, mintea si pixul.
Ianuarie 22nd, 2010 at 22:20
La cum scrie domnisoara care povesteste ce-a patimit ea intr-o redactie de ziar eu n-as fi primit-o nici macar in perioada de proba. Ma mir sa aud de Calmacu (virgula) ca ar fi fost asa darnic si i-a dat o sansa demoazelei in cauza.
Vorba unui coleg: “ba, e bine in presa romaneasca”
Ianuarie 23rd, 2010 at 08:17
Articolul este bun ,ca idee ,indiferent cum a scris tinara .Era implicata emotional .
Sa incercam sa iesim din cercul vicios in care ne gasim ;nu numai in jurnalistica se intimpla asa .
Orice medic din anul intii de rezidentiat duce cafeaua sefului macar un an de zile ,la fel se intimpla la avocati,cel putin un an plimbi la hirtii si cafele de ti se face acru .
Si peste tot gasesti un tip care sta la caldurica ,in timp ce tu faci curse fara rost .
Si in Franta si in America se intimpla la fel .
Aceste necazuri pleaca singure cu tot cu tineretea voastra .
Ianuarie 23rd, 2010 at 11:19
Nu vad cazul domnisoarei mult diferit sau mullt mai grav decat al altor tineri jurnalisti. Cred ca majoritatea gazetarilor au pornit la drum in acest mod. Si eu am amintiri de acest gen din locurile pe unde am umblat in primii ani ai intrarii in lumea presei. Insa, de aia exista liberul arbitru, ca omul sa poata alege daca se merita sa indure sa fie tratat ca un pres, daca se poate ca acest tratament sa fie inlaturat, daca vrea sa ramana intr-o redactie sau nu.
Toti ne-am certat cu alti colegi, cu sefii sau am fost certati de acestia. Toti am fost acuzati de diverse lucruri de care eram mai mult sau mai putin vinovati. Nu mi se pare normal, insa, atacul unora dupa ce ai fost dat afara sau dupa ce ai parasit de buna voie corabia. Pentru aceasta meserie e nevoie de oameni puternici psihic, oameni care sa indure foame, frig, urlete, certuri repetate. Daca nu esti tare, nu rezisti.
Ianuarie 23rd, 2010 at 13:15
Dupa ce am citit prin ce a trecut domnisoara in cauza si, de asemenea, comentariile aferente, nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la doua situatii similare prin care am trecut si eu – in alte domenii insa.
Am lucrat pe vremea lu Al Batran la o fabrica de pe platforma Pipera de-atunci, incadrat fiind la un atelier de instalatii ca… instalator, evident.
In postura de cel mai tanar, am trecut prin experiente crancene, umilitoare si am fost pus in situatii de un penibil desavarsit de catre colegii (!) si sefii de la atelier, care nu-mi pretindeau doar sa le spal lenjeria intima. Toate astea conform principiului “Ba, stii tu cata bataie am luat noi de la aia mai batrani pana sa ajungem aici?” Ma rog, mediul fiind mai brut, plecarea mea nu a fost una insotita de plansete(le mele), dar asta-i alta poveste.
O alta situatie, la un alt loc de munca insa, tot pe vremea lu’ Tataia, s-a soldat cu scandal MARE si argumente deosebit de contondente, conform principiului “daca intri in haita si nu faci ca ei, esti halit”. Cauza? Aceleasi idei tampite, potrivit carora ucenicul trebuie sa se invete cu bataia si bataia de joc pentru ca altfel nu iese om din el. De parca ei, de cele mai multe ori niste alcoolisti jegosi si imputiti – la propriu – erau cei chemati sa ” le faca educatie” celor mai tineri.
Au trecut anii si am ajuns sa lucrez in presa, la o revista de nisa. Am avut ocazia sa cunosc in redactie un tip care venea din presa de cotidian si care, spre stupoarea mea, afisa aceleasi principii de rahat ca tantalaii de care vorbeam mai sus: tanarul aspirant la statutul de jurnalist trebuie sa inghete de frig iarna si sa lesine din cauza caniculei vara, sa se deplaseze in orice loc doar in pozitia “taras-inainte-mars-cu-masca-pe-figura”, sa inghita tone de sarcasm, spirite tampite, uneori jigniri de la cei mai batrani care, nu-i asa, au dreptul, in virtutea faptului ca au inceput de la teleimprimator, sa catalogheze orice june drept un “nime-n lume” si sa-l fu…a pana cand ii iese pe nas si isi baga picioarele in ea de meserie. Imi povestea individul respectiv, cu o mandrie complet prosteasca, despre “ucenici” de-ai lui din trecut, care nu faceau altceva decat sa-i care servieta si sa-i dea la mana pixul si agenda dar, asa cum perora acest parinte al jurnalismului “numai asa se invata meserie!”. Serios? Ei bine, dupa ce colegii sai – toti mai tineri – au incercat, fara sarcasm si bataie de joc, sa-l invete notiunile specifice domeniului de activitate al revistei, invingandu-si, de multe ori, cu greu, repulsia la damful scarbos de trascau ce exhala din gura maestrului, acesta a clacat si a pus coada pe spinare, plecand spre alte zari, pesemne mai luminoase. Pace lui!
Acuma, revenind la tanara in cauza si la situatia descrisa, se detaseaza clar doua curente distincte:
1. cel al “tinerilor furiosi” (asta-mi aduce aminte de generatia lui Tennessee Williams
) care refuza din start orice autoritate – nu numai in jurnalism, ci in orice alt domeniu, acestia vor sa fie sefi din prima… hai, ma rog, din a doua, si care vin tare cu mentalitatea “eu stiu tot!”,
si
2. cel al “batranilor” care ii privesc pe cei din generatiile mai recente ca pe niste cretini mititei ce se reped cu capul inainte astfel incat, aprioric, toate actiunile lor sunt sortite esecului.
Nu spun ca toti cei care vor sa fie jurnalisti au si chemare pentru meserie; poate 80% din ei doar au impresia ca vor asta si astia vor disparea primii. Dar din cei 20% ramasi se pot filtra cei cativa care sa (re)formeze, mai tarziu, o breasla atat de controversata, ale carei principii s-au cam dus dracului de ceva timp incoace. Nu spun ca cei mai tineri sa fie corcoliti si protejati, dar de-aici si pana la a-i jigni si a-i privi ca pe niste potentiali ratati, e cale lunga.
Un tanar aspirant la o meserie – orice meserie – trebuie sa se familiarizeze cu toate etapele “procesului de productie”, sub indrumarea celor cu experienta dar asta se poate face si fara desconsiderarea din start a capacitatilor ucenicilor… poate ca acestia chiar vor – si pot – sa invete.
Pe de alta parte, nu toti sefii sunt idioti. Sa conduci un colectiv de jurnalisti – oameni prin excelenta greu de strunit – poate fi o experienta din cele mai parsive. Ca si lider al unui colectiv trebuie sa fii nu doar liantul dintre membrii colectivului respectiv dar si sa stii sa gasesti acel factor comun intr-o multime de personalitati uneori antagoniste, fara de care s-ar duce naibii sandramaua.
Dupa parerea mea, adevarul nu e undeva la mijloc. Adevarul inca nu e. Tendinta asta pe care o avem, de a-l intampina pe cel nou-venit cu un ostil “da’ tu cine esti ma?” ne face, pe ansamblu, mai mult rau decat ne imaginam.
Ne privim unii pe altii cu un dispret de-abia mascat si ii consideram pe cei care stiu mai multe decat noi un potential pericol la bunastarea noastra profesionala, fara a ne pune macar o secunda problema ca se poate lucra SI IN ECHIPA. La randul lor, cei care stiu (sau cred ca stiu) mai multe decat noi ne considera niste dobitoci care nu au ce cauta pe scaunul ala ce li se cuvine, de fapt, lor. Si uite-asa, traim vremuri de rahat in care spiritul competitional s-a transformat intr-o vendetta, fiecare contraargument intr-o discutie fiind privit ca o ofensa personala, de neiertat. Probabil ca e ceva in mentalul colectiv care ne face sa ne comportam ca niste idioti ale caror actiuni se bazeaza pe reactia primara, pur viscerala, pe care, de fapt, o are si o gorila ce-si apara teritoriul.
Dincolo de situatiile prin care a trecut domnisoara in cauza, pe care nu le-as comenta, nefiind martor la vreuna, ceea ce ma frapeaza cu adevarat sunt comentariile. Astfel, desprind din acestea cateva concepte:
“Eu am lucrat nu-stiu-cat-timp gratis si de-abia dupa “x” luni m-a bagat cineva in seama.”
Asa, si? Daca tu, cel care ai lucrat pe gratis, ai si acceptat asta (din motive care, personal, imi scapa; a munci pe gratis mi se pare o imbecilitate) asta inseamna ca tanara in cauza nu are dreptul sa-si ceara… drepturile? Si daca te-a bagat cineva in seama abia dupa “x” luni, nu te-ai intrebat, cu adevarat, introspectiv, si de ce?
“Pentru mine, iadul e situatia aia nenorocita in care trebuie sa tutelez un tanar aspirant la conditia de ziarist”
Phiii…ai de mine si de mine! Ca sa vezi dom’le, unde era iadul! Adica, vii tu la mine, mai, neinstruit si prostalau si eu trebuie sa te invat, mai! Sa fim seriosi! Cu sclifoseli din astea de plod alintat si nebatut la timp nu o sa avem niciodata profesionisti in adevaratul sens al cuvantului. Cat despre ala de-a scris asta pe blogul lui, nici nu cred ca a avut ocazia sa “tuteleze” prea multi… el doar se alinta, asa… “Pentru MINE”! Auzi! Poti sa simti majusculele in “MINE” ala. Bleah!
“[…]la ziarul central unde am debutat acum 1000 de ani, aveam statutul de TOLERAT in redactie. Nu eram trimis la conferinte, nu primeam stiri de pe agentie pentru “coafat” si bagat in pagina, nu primeam, de multe ori, nici macar un raspuns cand dadeam buna ziua celor care erau angajati pe bune.”
Oau… da’ ce colegi educati si draguti aveati acolo, domnule Gheorghe. Ca nu erati trimis la conferinte sau nu primeati stiri e de inteles, atata vreme cat nu dispuneati, presupun, de o experienta necesara… dar sa nu vi se raspunda la salut sau sa va simtiti tolerat de catre colegi, asta mi se pare, scuzata fie-mi expresia, complet de rahat. In orice caz, va apreciez pentru faptul ca nu i-ati luat putin pe hol pe respectivii pentru a-i intreba, in particular, de cei sapte ani de-acasa…
Adica, asta-i ce ne trebuie: sa fim cat mai mitocani si cat mai marlani cu cei din jur, altfel ce…? Suntem luati de fraieri? Brrr!
“Ai fi aflat ca toti jurnalistii buni din tara asta au lucrat – la inceput de cariera – pe mocca, ba isi mai si plateau transportul din propriul buzunar.”
Serios…chiar toti? Ei uite ca, nu stiu de ce, da’ nu prea-mi vine sa cred asta. Exista un top, un clasament, care sa confirme faptul ca toti jurnalistii BUNI au lucrat pe nasturi la inceput? De fapt, care sunt jurnalistii buni? Aia care publica pe prima pagina, aia care si spun ceva in materialele lor sau aia care spun prea multe si nu sunt lasati sa publice?
Plus ca “mocca” e o marca de cafea, expresia argotica corecta e “moca” sau “moka”…
“La cum scrie domnisoara care povesteste ce-a patimit ea intr-o redactie de ziar eu n-as fi primit-o nici macar in perioada de proba. Ma mir sa aud de Calmacu (virgula) ca ar fi fost asa darnic si i-a dat o sansa demoazelei in cauza.”
Ei, na! Da’ probabil ca esti un mare nume in Filologie de faci aprecieri de-astea. Ai citit ziarele in ultima vreme? Conform criteriilor de mai sus, peste trei sferturi din jurnalisti ar trebui dati afara cu un picior in fund! “Eu n-as fi primit-o…”! Alt EU…
“[…]demoazelei”! De parca, daca spunea “domnisoarei” sau “tinerei” sau “fetei” isi pierdea respectul de sine! Sau poate ca da…
Dumnezeule, cat am scris! Inchei. Inchei cu o senzatie destul de amara vis-à-vis de ceva ce ar fi trebuit, acum, sa fie altfel. Nu am avut intentia sa jignesc pe nimeni cu ce-am insirat aici; daca totusi am facut-o, a fost fara intentie. Totusi, nu am putea sa fim, daca nu mai intelegatori, macar mai prudenti in a-i judeca pe altii? Poate nu avem dreptul sa ne transformam in acuzatori ai nici uneia dintre parti dar poate avem datoria sa ne privim pe noi insine si sa vedem daca nu cumva suntem la fel ca cei pe care ii ironizam sau ii injuram, la un moment dat. Asta e valabil inclusiv pentru tanara domnisoara de la Gardianul…