Recent, Catalin Mihuleac si-a lansat cartea “Pamfletul si tableta. Jurnalism sau literatura?” (n.r. teza sa de doctorat in litere predata la Universitatea “Al.Ioan Cuza”-Iasi). Profitand de de zona din care ne tragem si de meseria la care tinem, i-am cerut acordul lui Catalin sa public cateva fragmente din cartea sa, cele care se “pupa” cu ideile ce se regasesc si pe Reporter Virtual, fara a avea pretentia talentului sau. De fapt, as publica intreaga carte, pentru ca merita, dar nu se poate integral. Amabil, autorul mi-a permis, iar azi veti cobori putin printre gramaticii si mascaricii lui Caragiale, ne vom impiedica in presa inculta si ne vom da o palma peste frunte la vederea confluentei dintre regnul animal si cel jurnalistic.

“Pamfletarul, „body-guard” cu pix

În Grămătici şi măscărici, pamflet din anul 1895, Caragiale atacă ironic o chestiune şi mai delicată: metamorfozarea condeierilor în mercenari dispuşi să execute fără să crâcnească ordinele de denigrare pe care le primesc de la cei care-i năimesc.

Pamfletarul cu simbrie devine astfel, cum am spune astăzi, un body-guard cu pix. La cel mai mic semn al stăpânului, el atacă fără cruţare: „Se înţelege că precum jalba scrisă de grămătici o iscălea, odinioară, cu pecetea de la inel, boierul de bună credinţă… tot aşa şi astăzi profesiunile de bună credinţă le scrie cu îndelungată «fidelitate» proletarul intelectual, iar boierul le subscrie cu robustă convingere”[1].

Da, se pare că vremurile, când grămăticiul scria, iar boierul iscălea, nu s-au schimbat prea mult. „Şi pentru ca să se păstreze cu scumpătate bunul obicei străbun, deşi nu mai au boierii noştri pe vechii şi inculţii măscărici, cari să polemizeze din poarta curţii, avem, slavă Domnului, o presă a elitei sociale destul de spirituală şi de convenabilă.”

Astfel încât, dacă mai ieri boierul şedea cu ciubucul în mână şi striga oarecum primitv: «Hahaha! Înjură-l, mă, înjură-l bine, mă!», îndemnul contemporan lui Caragiale sună mai rafinat, mai în spiritul polemicii, definite ca ştiinţă: „Combateţi-i, băieţi, combateţi sarcastic de tot!”

Totuşi, în pofida acestui memorabil pamflet, Caragiale ştia cât de mult îi datorează presei, după cum reiese şi dintr-o scrisoare trimisă, în 1907, unei asociaţii studenţeşti ieşene, scrisoare publicată în „România muncitoare”: „Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit, oricât de puţin ar însemna persoana mea de publicist, că n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului.”[2]

„Riţa-veveriţa-reporteriţa”, la confluenţa dintre regnul animal

şi cel jurnalistic

Ajungând în zilele noastre, deosebit de aspru se arată Mircea Mihăieş, când se referă la incultura, dublată de imoralitate, a ziariştilor din presa de azi. „Multă vreme am crezut că ziariştii coboară în mod deliberat ştacheta limbajului, simplificând informaţia pentru a fi înţeleasă de Neica-nimeni-cititorul. Aşa s-o fi întâmplat în primii ani post-comunişti.”[3]

Mihăieş este direct, foarte previzibil şi fără menajamente, când observă maliţios: „Astăzi, marea majoritate a reporterilor sunt la fel de idioţi ca şi cititorul căruia i se adresează. Astăzi, pentru a deveni ziarist, nu te mai întreabă nimeni dacă ştii citi şi scrie.”

În furia sa, pamfletarul nu-i  iartă nici pe unii mari patroni din mass-media, care, crede el, încurajează tacit această situaţie: „Presa română arată aşa cum o ştim: adică imbecilă, iresponsabilă, agramată şi amorală pentru că aşa sunt cei/cele care o fac. Patronii, mulţi dintre ei jurnalişti talentaţi, îşi închipuie că dacă scriu editoriale corecte şi-au salvat sufletul, măcar cât să li se ierte afacerismele la scară largă în care sunt, destui dintre ei, implicaţi.”

Însă tot incultura crasă a tagmei rămâne cea care-l roade cel mai tare pe condeier, recunoscut ca un fin şi exigent intelectual. Şi, ca la orice bun cultivator al genului pamfletar, finalul la Mihăieş nu poate fi decât unul apoteotic: „Evenimentul cultural cel mai spectaculos din ultima jumătate de secol – publicarea, într-o splendidă ediţie la Editura Polirom, a corespondenţei Mihai Eminescu – Veronica Micle – n-a trezit în ziarele de a doua zi după lansarea de la Uniunea Scriitorilor nici un fel de interes.”

Credem că în mod deliberat Mihăieş s-a folosit de acest exemplu: indiferenţa publică devine, în cazul de faţă, de-a dreptul un sacrilegiu. Lipsa de reacţie profesională a presei este, aşadar, arătată cu degetul.  „Am fost, pentru o clipă, furios şi iritat, însă mi-am revenit repede. Una din nenumăratele Riţe-veveriţe-reporteriţe de la un faimos canal de televiziune, ce foşgăiau prin preajma cupelor cu şampanie, a abordat-o cu senzual aplomb pe redactoarea volumului cu nemuritoarea întrebare:”.

Respectând spiritul în care a curs încă de la început acest pamflet, cititorul simte, în aerul îmbâcsit al lecturii, că întrebarea reporteriţei nu poate fi decât una strălucind de impietate şi de incultură.

Aşa şi este: „V-aş ruga să-mi spuneţi, autorii mai sunt în viaţă? Plină de umor, aceasta (n.n. redactorul de carte, „redactoarea”, cum îi spune pamfletistul) a replicat: «Sunt, domnişoară, sunt! Cum să nu fie. Doar că au plecat puţin să se uite la televizor».”

Într-adevăr, efectul comic şi râsul amar al cititorului sunt asigurate.

Dar acelaşi cititor îşi spune în barbă – potolindu-şi eventualele hohote – că, oricât de incultă ar fi o reporteriţă, e totuşi imposibil ca ea să nu fie la curent cu actuala posteritate a cuplului Eminescu-Micle. Şi asta tocmai pentru că la mijloc e vorba despre poetul naţional Eminescu, şi nu de un fitecine al literelor.

Dacă în discuţie ar fi fost, de pildă, corespondenţa dintre Dimitrie Anghel şi Natalia Negru, alta ar fi fost situaţia şi  întrebarea neroadă a reporteriţei ar părea veridică. Aşa însă, senzaţia care persistă după isprăvirea pamfletului e că totul nu-i decât o invenţie grotescă a autorului, dornic să obţină aplauzele imediate ale spectatorilor.

E adevărat, Arghezi povesteşte, în tableta Rezultate, cât de dezamăgit a fost prin anii ’30, la un examen de rutină al funcţionarilor de stat, constatând că „jumătate din candidaţi nu reţinuse din viaţă, care le încărunţise cât mai rămânea din pleşuvie, numele unui oarecare Mihai Eminescu, iar ceilalţi ştiau că individul citat era încă în viaţă. Insistând, profesorii i-ar fi aflat adresa şi numărul de la casă.”

Dar lucrul acesta se petrecea în urmă cu 75 de ani. Iar ignoranţii respectivi nu erau gazetari, profesie care presupune o anumită apropiere de cultură şi, implicit, de poetul naţional, şi nici Eminescu nu cunoştea faima de acum. Aşa încât, finalul pamfletului semnat de Mircea Mihăieş rămâne unul greu credibil. Şi chiar dacă autorul a dorit o finalizare sub zodia ficţiunii, putem spune că – din cauza încrâncenării, vizibile pe tot parcursul textului – scopul său nu este atins.

Deoarece, aşa cum am văzut, un pamflet care nu convinge iese dintre graniţele genului, nu mai e pamflet.

Trebuie spus însă că, nu de puţine ori, scriitorul român îşi priveşte prezenţa în paginile gazetei ca pe o mezalianţă. Profesiunea de scriitor fiind nobilă, dar adesea lipsită de o remuneraţie civilizată, omul de condei ia drumul ziarului la fel cum ar lua calea codrului, mai mult pentru a-şi asigura o sursă de trai, decât una de glorie.

Această atitudine este alimentată de unii critici literari, care privesc şi ei cu rezerve gazetăria practicată de scriitori, socotind-o un mijloc sigur de ratare literară: „…prozatorul Cristian Tudor Popescu e încă una dintre victimele publicisticii, cum sunt şi Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Mihai Tatulici, Octavian Paler, Gabriela Adameşteanu, Rodica Palade, prinşi în această capcană fără sorţi de salvare, fără şansa întoarcerii la literatură. Gazetăria şi literatura se exclud în simultaneitatea a două performanţe.”[4]

---

[1] I.L.Caragiale, Publicistică şi corespondenţă, Bucureşti, Editura „Grai şi suflet – Cultura Naţională”, 1999, p. 81

[2] Apud Silvian Iosifescu, Caragiale, Bucureşti, „Editura de Stat pentru Literatură şi Artă”, 1952,    p. 76

[3] Mircea Mihăieş, Riţa-veveriţa-reporteriţa, în  „România literară”, nr. 25, 28 iunie 2000, p. 2

[4] Ion Simuţ, Arena actualităţii, Iaşi, Editura „Polirom”, 2000, p. 226″.