Abia cand treci printr-o poveste care pare urata la prima vedere ii descoperi pe cei care te surprind. Ma refer aici doar la surprizele placute. In ultimele opt luni am avut minunata ocazie de a ma intalni chiar si virtual cu acesti oameni, care mi-au intins o mana de ajutor, asa cum au putut, dar de fiecare data. Nu-i mentionez. N-ar dori asta. Nici macar ultimul care mi-a facut cel mai important cadou de la acest sfarsit de an. Nu e pentru mine, dar conteaza mai mult: un laptop pentru fetita mea. Exact ceea ce doream sa-i iau cand am aflat ca nu are calculator, poveste pe care am amanat-o pentru noul an, din cauza ca am fost plecat din Bucuresti o saptamana.

Si numarul celor care vor sa o ajute pe Valentina a inceput sa urce, ceea ce ma face fericit si deja o vad emotionata pe micuta, care va zambi timid cand va afla cati oameni se implica pentru ca visul ei de a face performanta in muzica sa-l poata atinge. Chiar daca nu am sa-i numesc, acesti oameni surprizatori au recunostinta mea, multumiri nesfarsite si sa-i ajute Dumnezeu sa realizeze ceea ce isi doresc. Pentru ca prin ei si alte visuri pot prinde contur.

————————————–

Aveti cateva linkuri catre articolele despre Valentina, fetita mea pe care am infiat-o virtual pentru o luna, perioada pe care am decis sa o prelungesc pana cand ea va spune: “Am ajuns unde am visat cand aveam 11 ani si eram saraca, iar totul parea o iluzie”. Pentru ca orice bucurie trebuie sa fie umbrita de carcotasi, fac precizarea ca aceste trimiteri sunt destinate sa ajunga la sufletul oamenilor care pot contribui la misiunea mea de tatic virtual.

1. O intalnire si o veste surpriza.

2. Fetita mea.

3. Mos Craciun coboara de pe blog.

4. Cat costa un zambet? N-are pret.