De fiecare dată când simt miros de sărbători în nări, de cozonac, colinde şi de bucurie, îmi amintesc de ei. De nişte boschetari, hipoglicemici, leşinaţi de foame şi de frig, aurolaci fără şansă şi fără căpătâi. Puteţi să mă acuzaţi de orice, de ipocrizie, de malahie socială sau schizofrenie habefreno-catatonică! Dar asta simt. Şi nu pot schimba cu nimic lucrurile. I-am descoperit în urmă cu mai mulţi ani. Un melanj de ţigani şi ţărani români născuţi la marginea târgului, acolo unde „boierii” îşi scuipă, de regulă, gunoaiele, după ce-şi pun gresie, faianţă şi spoturi de la Brico în apartamentele de lux. Scriam atunci pentru o revistă de credinţă ortodoxă. Îmi plăcea teribil ceea ce făceam, chiar credeam, mai mereu umblam prin cimitire, după popi, pe la Crematoriu, la spitale, hramuri şi pomeni. Ne aflam în Ajun de Crăciun. Am ajuns la cimitirul din Roşu, de lângă Bucureşti. Greu. Străzile erau neasfaltate, pline de gropi imense şi noroi, iar eu cu Răzvan „ne dădeam” cu Lada 1200, îmbunătăţită. Căutam un preot, nu mai ştiu ce treburi aveam cu el, în legătură cu revista. Nu l-am găsit. Plecase la un parastas. Era frig de-ţi îngheţa şi nervul în măsea. Seara se strecura sticloasă, gata să muşte. Încă era lumină, nu trecuse de 5.

Când le-am zărit, nu mi-a venit să cred. Două fetiţe, una de 6, alta de 8 ani, se jucau printre cruci şi noroi. “Cristinooo, fii atentă la mine, fată! Prima dată îngropăm păpuşile. Aşaaa! Bocim ca babele, niţel, după ele. Ia, plângi: aha-aha-aa. Dup-aia le facem colivă din pământ în cutiuţa asta de Linco. Aprindem lumânarea! Şi gata! Veşnicaaa pomenireee!”

Mie îmi albise sângele în artere, iar Răzvan tremura cu mâna pe camera foto. Aşa ceva nu mai văzuserăm în viaţa vieţişoarelor noastre de ziarişti! Erau atât de serioase micuţele! Credeau în jocul lor macabru ducându-şi pe ultimul drum, păpuşile. A câta oară făceau asta? Nici ele nu mai ştiau. Fetiţele erau murdare, cu mânuţele vinete de frig şi unghii înfiorător de jegoase, cu dâre de muci la nas şi obrajii roşii ca ionatanele. Îmi era milă, milă, milă!

Crăciun în cimitir

În jurul nostru se întindea o pădure de cruci. Aerul violet mirosea greu a ceară topită, linsă de vânt. Deasupra, se întindea ca o pătură, un cer de cositor. Mai sus, se desfăşura o înmomântare. Brrr! Oamenii duceau la groapă un mort vesel, dar pământiu, înţolit “la costum” şi pantofi cu talpă de carton. Nevasta bocea: „Mă, Gicăăă, măă! cui mă lăsaşi, măă? Scoală, să-ţi vezi copilaşii lângă sicriu! Gicăăă, dă ce nu răspunzi, măăăă?! Aooleu, uite-l cum râdeee! Ie mort şi râde, lumeee!” Picasem fără să vrem într-o poveste horror? Aromele funerare de tămâie şi lemn ars ni se încolăceau după grumaz, parşive şi odată parcă înţepeneam în glod. Nu mai puteam să ne urnim. Eram paralizaţi. Am fi luat-o la fugă, ţipând ca atunci când eram mici şi ne era frică de “babau”. Dar nu reuşeam. Ar fi tulit-o şi cele două fetiţe, dar n-aveau unde. Şi oricum se obişnuiseră. Scene ca alea ele vedeau zilnic.

Ne-am scuturat puţin şi am răsuflat adânc. M-am apropiat de micuţe şi am început să vorbesc cu ele. Mi-au zis că acolo locuiesc. În cimitir. What? Cum aşa? Era incredibil! Casa lor? O magherniţă din buza ţintirimului. Dacă întindeai palma din prag, puteai să mângâi crucile. Ne-am dus şi noi acolo, s-o vedem. Era rost de-un subiect teribil! Înăuntru, întuneric, mizerie cruntă, sărăcie. Pe masă, cina: colivă şi colaci de la pomeni. În aer fâlfâia disperarea, o puteai atinge cu degetele, o respirai. În condiţiile astea trăiau patru suflete: fetiţele, Cristina şi Roxana, Valeria Rusu, mama şi Gheorghe, tatăl lor. Iarna se încălzeau cu bucăţi de cartoane, ieşea prin găurile ferestrelor (am scris ferestre?! Wrong! ochiuri de geam!) un fum greţos, negru, de-şi vărsau cu toţii şi sufletul. Tuşeau, bieţii de ei, până le ieşeau ochii din cap şi adormeau înecaţi cu lacrimi. În frigul dimineţilor câinoase se trezeau cu dâre albe pe feţele negre. De Crăciun, mama le-a încropit fetelor un brăduţ anemic, ca vai de el. Dar era brad! “N-am ce să le dau copiilor, ofta Valeria, scormonindu-se-n gânditoare-n unghiile negre. La noi nu vine Moşu’, suntem prea săraci. A uitat dă noi… Moşu’ să duce la bogaţi, s-a şmecherit şi el.”

Litere care miros a mort

Valerica era din Râşnov. Dar a ajuns la Bucureşti. Muncea cu ziua pe unde apuca sau se ducea la pescuit de “răpitori”, cu perdeaua, pe Lacul Morii. Fetiţele stăteau acasă şi se zbenguiau printre cruci. N-aveau niciun viitor. Ar fi ajuns, în cel mai bun caz, cerşetoare experimentate. În afară de cele două, femeia mai avea încă şapte copii, dar ăştia îşi închiriaseră o garsonieră prin Timpuri Noi şi se gospodăreau singuri. Nu puteau să stea 11 suflete într-o cămăruţă de 15 metri pătraţi, era inuman. Aşa că Valeria, Cristina, Roxana şi Gheorghe au plecat pe străzi. O vreme au dormit prin parcuri, s-au învelit cu folii de plastic, au dârdâit de frig şi au clănţănit de foame. Când nu mai aveau nicio speranţă au fost descoperiţi de preotul din Roşu care le-a permis să se adăpostească în cocioaba din cimitir. A fost o bucurie pentru ei, iarna ciocănea cu degete de gheaţă la uşa oraşului, trebuiau să găsească o şandrama cu pereţi, orice. Au mâncat tone de colivă şi colaci. Li s-a acrit. Cristina, fata cea mare, ştia să citească, ea fusese la şcoală, dar o abandonase. A învăţat-o şi pe sor’-sa, pe Roxana, silabisind numele morţilor de pe cruci: Pan-te-li-mon Va-si-le, născut în anul 1945, mort în 1995, Po-pa Ev-do-chi-a, născută în 1924, decedată în 1982 sau Voi-cu Gheor-ghe, născut în 1950, mort în 1998. Pe toţi îi ştiau, copilele, pe de rost. Era ca un joc, ca “Fazan”-ul sau “Flori, fete, filme, munţi, ape”…Pitica avea alfabetul în minte, A, B, C, dar literele miroseau a mort.

Se înserase de-a binelea când am plecat. Le-am lăsat bani, ţigări şi numărul nostru de telefon. A doua zi ne-am dus iar acolo, cu jucării: un ursuleţ şi o maimuţă albastră, pe care le aveam eu de la un fost iubit, cu pâine, cozonac, ţoale de-ale mele, pantofi şi cizme. Ce s-au mai bucurat! Şi le-au pus sub brad, de parcă erau poleite cu aur. Valeria, mama fetelor, mi-a dat două iconiţe simple, una cu Maica Domnului alta cu Mântuitorul. Miroseau a ars. Le am şi acum, chiar dacă m-am mutat în Pipera, într-o vilă.

“Îmi vine să-mi pun capu’ pă şina dă tranvai!”

Şi mai am câţiva prieteni fără speranţă: nişte ţigani amărâţi care spălau maşini, unii la Răzoare, alţii aproape de sediul cotidianului România Liberă, alţii la Orhideea, aurolaci. I-am cunoscut în 2002. Pe un teren viran din apropierea intersecţiei Răzoare, 11suflete, dintre care 9 copii, cu vârste cuprinse între 3 luni şi 11 ani, aşteaptau sărbătorile de iarnă. Părinţii lor, Catiţa şi Constantin Bobi Flueraş, le-au făcut o „casă” acoperită cu plastic şi ţoale vechi. O colibă. De departe, părea o jucărie ce oricând putea fi spulberată de vânt. În loc de uşă, cocioaba din cârpe avea ţintuită o pătură. Mai încolo erau câţiva copaci de care mama atârna rufele copiilor, spălate într-o copaie găurită. De nouă ani dormeau pe drumuri, mulţi dintre copii au fost născuţi chiar acolo, în câmp. Catiţa avea 34 de ani, dar părea de 50. Ţigancă slabă, amărâtă şi înnebunită de griji. Doar bărbatul ei, lucra undeva, la gunoieri. Din salariul lui trăiau toţi. Pe câmp. Dimineaţa, pe la şase, când Bobi-tatăl pleca la muncă, era frig de-i îngheţa şi apa din ochi. N-ar ieşit de sub pătura înzilizită şi udă! Dar când se uita la mogâldeţele chircite de lângă el, inima-i zvâcnea dureros. Venea seara, frânt. Îl aştepta o zeamă lungă de cartofi, într-o oală ciobită. “Io nu spun la servici că n-am casă, zicea. Mi-e ruşine. Nu ştie nimeni. Şi nu vreau să afle. Sper să mă primească primaru’ în audienţă, să-i esplic că nu mai pot să stau aşa, în stradă, cu atâţia puradei. Îmi vine să-mi pun capu’ pă şina dă tranvai!” Catiţa îl aproba şi cerea o ţigară. Îi dădeam. Mamă, ce-o mai descânta, ce-o mai lingea, parcă ar fi din frişcă! După ce horcăia niţel, depăna tristă: “Am stat şi într-un parc. Da’ era vară. Dup-aia ne-am mutat în ghetouri, la Ferental. Doi ani am dormit în câmp, la Bolentin. Câteva luni am stat cu chirie, am avut şi tilivizor, haoloeu, ce să mai uita copiii la el. Nu mai puteam plăti chiria şi ne-am întors aci. Mi-e sufletu’ negru dă supărare, că niminea nu să uită la noi! Ete, vine iar Crăciunu’ şi ne prinde sub ceru’ liber!”

Moş Nicolae avea un început de Alzheimer

De fiecare 6 decembrie, Catiţa îi punea pe copii să-şi cureţe pantofii şi să-i aranjeze afară, în faţa uşii. Înainte de culcare, cei şase pitici îşi aliniau încălţările scâlciate şi desperecheate în faţa bordeiului, visând că Moş Niculae va trece şi pe la ei. Rămâneau cu  închipuirea. Moşul avea un început de Alzheimer. Uita mereu să se oprească acolo. Dimineaţa, copiii Catiţei îşi găseau ciubotele îngheţate tun şi pişate de câinii maidanezi, pripăşiţi în zonă. Atunci ea zâmbea şi le spunea că n-au fost cuminţi şi d-aia i-a ocolit moşu’. Piticii credeau. Şi la Crăciun, cât de amărâţi erau, nu se lăsau până nu făceau rost de un brăduţ, pe care îl împodobeau cu ce aveau şi ei: staniol de la ciocolata primită de pomană, hârtiuţe colorate găsite prin gunoaie, o păpuşică fără un picior, trei nasturi, câteva flori din plastic. Noaptea aprindeau lumânări şi li se părea că e bine pe lume. Era ciudat pomul lor, răsărind trist în mijlocul maidanului şi al neputinţei. Când ploua, ţoalele de pe ei erau ude toate, iar „palatul de cârpe” se înmuia şi el, fleaşcă. Puradeii smiorcăiau, răceau mereu, le trecea, iar îi apuca, n-avea ce le face Catiţa, cine-i primea pe ei la doctor? Trei dintre fetiţe se duceau la şcoală, ajutate de Organizaţia “Salvaţi Copiii”. Cei care rămâneau acasă umblau teleleu toată ziua la cerşit printre maşini, în intersecţii, spre disperarea ţigăncii căreia îi era teamă să nu-i omoare careva. “Odată spălam parbize şi mi-a zis unu’ cu un camion: Fă, cioară, vino să te calc cu roţile, tu-ţi naţia mă-tii, carne tocată fac din tine! Aşa că m-am speriat, nu m-am mai dus. Ne urăşte lumea că suntem ţigani, da’ pot io să mă fac albă? Nu pot, că dacă aş putea, m-aş face…”

Uneori, muierea îi încurca pe puradei, că erau cam mulţi. Nu mai ştia cum îi cheamă. „Păi, Lavinia, ăăă, Adelina, Samuel, Aron, Camelia, Rachela, Mihăiţă, Carmenuţa, ha mică şi….haoleou!, mai e una. Cerceta „casa” şi îşi dădea seama că lipseşte o fetiţă. „Măăă! Pă unde dracu’ o umbla tâmpita aia?” ţipa femeia, scotocind printre cârpe.

Seara apărea şi micuţa, desculţă, plină de muci, dar fericită, lingând victorioasă o acadea primită de pomană. O ţinea în mânuţele grăsune şi murdare, ca pe un trofeu. Catiţa se lua cu mâinile de cap: „Iar tranversaşi, fă, năroado strada? Dă câte ori ţ’-am zis să nu te mai prinz, că acu’ te pocnesc!” Dar fetiţa, roşie-n obrajii ca bomboana, n-o mai auzea. Fugea, râzând în hohote, lipăind cu picioarele goale prin noroi, după o căţea chioară, care îi înhăţase în dinţi cel mai bun dintre papucii roz, găsiţi “la tomberoane”. Cu toţii râdeau, chiar dacă le chiorăiau maţele în burtă de foame. Erau fericiţi. Crăciunul putea să vină! Nici nu le mai păsa….

P.S. Fetiţele din cimitir şi boschetarii care spală maşini sunt printre puţinii oameni care îmi trimit SMS-uri de Crăciun sau de Paşte. Agramaţi, băgând cifre în loc de litere la mesaj, ţin neapărat să mă felicite, aşa cum pot ei. Iar eu, naivă şi anormală cum sunt, sar în sus, ca un copil care primeşte în dar, bucuria. Cu Roxana, Cristina şi Valerica am rămas “prieteni pe vecie”. O să vă zic şi de ce, dacă sunteţi curioşi, dar pe forum. Cineva… le-a dat o casă, în urma unui reportaj apărut într-un tabloid la care lucram.