În urmă cu vreo 10 sau 15 ani am trăit o experienţă stranie şi absolut demenţială. Bine, ca mai toate…întâmplările mele. Vorba lui Tibi: „Ahăă, păi, tu ai mai multe vieţi într-una singură!” Da, frate! Sunt ca şampoanele alea: 2 într-unul sau 3 într-unul.

Haideţi să vă zic ce-am păţit. Munceam mult, nu ca un sclav pe plantaţii, pentru că mie chiar îmi plăcea ce făceam, numai că…stăteam ore în şir, nopţi şi zile în faţa computerului, cu retina zgâită la ecran, cu degetele atât de lipite de taste şi mouse că, la un moment dat, le simţeam ca pe nişte prelungiri. Unde eşti tu, Cristi Nemescu, să-i tragi un film pe tema asta? Buricele degetelor, alea cu amprentele noastre unicat, la mine erau litere, şi enter-uri şi delete-uri, control-alt-uri şi control-S-uri….Simţeam că sunt făcută din circuite integrate, butoane, cifre, sârmuliţe, că nu mai am encefal de Dana Fodor născută în sectorul 8, pe strada Comana, ci un hard de 260 de Mega, şi ăla paradit, udat de bere. Amintirile mele erau un vraf de poze „salvate” pe ani, luni, subiecte. Toate conversaţiile pe care le aveam cu cineva erau, de fapt, culese de mine, în mine… O să vă întrebaţi ce dracu’ făceam eu atâta la computer. Păi, scriam. Eu nu mă duceam prin redacţii, eram un fel sora mai mică şi mai anormală a lui Ilişoi, nu-mi vedeau mutrişoara colegii, nici nu ştiau cine sunt, mulţi credeau că Dana Fodor e doar un pseudonim şi că în spatele lui se hlizeşte un bărbat cu mustaţă, buze ude, chelie şi coşuri pe lângă urechi. În vremea aia poetică şi schizofrenică scriam la ziare, la reviste pentru muieri visătoare, cu oalele pe foc, pentru Dinescu şi boii lui, şi pentru îngeri, legionari, pentru draci sau pervertiţi. Oriunde. Aş fi putut scoate o carte de 150 de file în fiecare săptămână cu tot ce tastam.

Luke Skywalker călătoreşte cu 385-ul

Totuşi, cu mine se întâmpla ceva nemaiîntâlnit, simţeam că o iau razna lejer, că mă duc încet, dar sigur spre o lume cu fluuuuturi din portocale albastre, lasere şi cămăşi de forţă. Nu mai puteam să fac nimic fără să gândesc…computerizat în Microsoft Word. Unii anatomopatologi îşi taie propria friptură din strachină, în formă de Y-grec, exact cum incizează morţii de la IML. Deformare profesională! Aşa făceam şi eu cu textele mele. Chiar şi când îmi mângâiam iubitul încercam să-i „centrez” firele de păr din cap, frumooos, ca pe un text corectat şi gata de trimis la redacţie, să-i tastez un titlu pe frunte, cu literele boldate, sprâncenele i le aliniam conştiincios ca pe nişte explicaţii foto şi când ajungeam la gură…mă blocam ca un server idiot. „Ce faci, tată, acolo? Mă scanezi sau ce dracu’ faci?”, se supăra el, uitându-se la mine ca o curcă-n crăci. Dar răul din mine nu s-a speriat, ba chiar a perseverat. Într-o discuţie normală, cu operatoarele de la Poştă, cu tanti Brezica din Bragadiru care vindea lapte în faţa blocului unde locuiam, cu redactorul-şef sau cu mama, vorbeam numai în New Times Roman, 16. Asta pentru că era cel mai folosit în articolele mele. Cu necunoscuţii „conversam” în Arial 18, bold, iar când întâlneam copii pe stradă le „vorbeam” în…ITC Zapf Dingbats, ceva ce arăta aşa. În mintea mea care mesteca şi halucina, halucina şi mesteca, număram semnele, coloanele, tăiam şi aruncam porcăriile la Recycle bin. Aveam în sânge nu hematii, vitamine, vise, cafea şi globule albe, ci ghilimele, cratime, virguliţe, titluri şi intertitluri. Când mă urcam în autobuzul 385 mi se părea că indivizii care se ţineau de scaune alături de mine nu sunt bine „paginaţi”, că ar trebui cu toţii să fie „justificaţi” ca un text, iar şoferul, să stea drept titlu, în capul magaoaiei. Cu „forţa” minţii mele mă căzneam ca Luke Skywalker când „scotea” nave spaţiale din apă. Dar chiar eram Luke Skywalker, may the force be with yoooou! Călătorii, nimic, îşi deveau de ale lor, refuzau să colaboreze. Nu reuşeam să-i „aranjez” oricât m-aş fi concentrat mental. Reacţionari! Bine că mai trebuia să şi cobor undeva…

„Hai la Imeleee!!

Problemele s-au accentuat atunci când aveam un lapsus, nu găseam un sinonim al vreunui cuvânt, un nume, o expresie mişto pe care aş fi vrut să o spun cuiva într-o discuţie. Vai de mine! Mânuţele neuronilor mei făceau malahie, numai legături şi conexiuni nu realizau! „Căutam” în toate „hardurile” mele posibile. Nu găseam nimic. Îmi apărea mereu în faţa ochilor: „search is complete. There are no results to display”. Viaţa mea dădea din picioare ca o buburuză care stă pe spate şi nu se poate întoarce invers. Fumam 2 pachete de Marlboro roşu pe zi, că pe celelalte deja nu le mai simţeam. Aş fi tras în pulmon şi rogojină ca deţinuţii politic de la Jilava, dar n-aveam. Mă invitau prietenii la un cico şi-o alună? Ce credeţi că făceam? Dacă trebuia să mă duc la budă tastam pe masă, control A, adică selectam textul convorbirii de până atunci, apoi făceam control S. Ca să nu se piardă ceva până vin, înţelegeţi? Faza tare era că, dacă nu-mi plăcea un cuvânt de-al meu sau de-al interolcutorilor mei, îi trăgeam un delete în bot de nu se vedea! Vă jur că a fost adevărat!

Începusem să înnebunesc? O, cu siguranţă! Şi pe lângă toate nălucirile mele, aveam insomnii crunte şi îmi cădea părul, frumosul meu păr lung, viguros şi roşcat, din care îngerii îşi făcuseră arcuş şi-mi cântau seara la geam. Dar numai când eram cuminte. Răzvan, amorezul meu pe atunci, şi-a dat seama că-mi sfârâie concafazoarele din cap şi că trebuie să intervină. „Femeie, hai la un doctor, să te caute! Nu poţi să stai aşa.”Am mers, cum era şi firesc, prima dată la un dermatolog. Păi, nu vă zisei că-mi cădea părul? Ăla, m-a privit plictisit prin lentilele groase ale beciucletelor, a plescăit şi scârbos mi-a dat o reţetă: Revalid, vitamine şi cică să las dracului ţigările şi computerul! Ce vorbeşti, dom’le? Cum să las ţigările? Sau calculatorul? Hai, sictir de chior!

Ce să vă spun? Am înghiţit tone de Revalid. Puteam să pavez un bulevard cu pastile sau să tencuiesc o casă. Nimic. Acum aveam şi dureri crunte de stomac. Aau! Am fost apoi pe la alţi doctoraşi. Inclusiv şi de la balamuc, unde cunoşteam o grămadă de medici. Am oprit niţel şi pe la IML, de unde am furat un vârf de Ficus (îl am şi acum!) dar acolo, în afară de mătărânga bietului Râmaru după care se rupea în texte toată suflarea presei româneşti, nu mi-au atras atenţia decât plămânii fumătorilor, tatuajele pârnăiaşilor şi morţii prin spânzurare. Zicea Răzvan că eu, fiind o persoană căpăţânoasă, combinaţie absurdă între unguri şi bulgari, aşadar, greu de convins, trebuie musai să mă şocheze, să văd pe viu cum arată bronhiile unora care au fumat de s-au spart pe la 1900 toamna, puse la borcan de Mina Minovici în formaldehidă, pentru generaţiile de medici ce vin. Aiurea! Eu, şocată? Părul tot îmi cădea, stomacul mă teroriza şi tastam litere din ce în ce mai des, pe orice, oriunde şi oricând.

Hăulita maramureşeană, mantra hindusă şi o trompeţică buclucaşă

„Hai şi la bioenergoterapeuţi, m-a rugat Răzvan disperat că-şi pierde viitoarea nevastă. Dacă nici la ăştia nu te faci bine, te bat şi nu te mai las să te uiţi la Lista lui Schindler!!!” Am fost de acord, cu toate că nu-mi prea convenea situaţia. Căutând prin presa vremii am ajuns la o maestră internaţională Reiki şi Karuna Reiki care ţinea lipite 18 linguri şi cuţite pe ţâţele goale, atrăgea pisicile ca un magnet şi cică, transforma apa plată în vin! Oau! Maică-mea biata, care se speriase teribil după ce m-a mângâiat odată şi a rămas cu jumătate din părul meu în palmă, a zis: “Ai grijă, Danieluţo, să nu fie din alea de beau pişat şi te pun să dansezi în pielea goală pă câmp!” Neeah! Olea era o expertă! Mi-a propus o “metodă” simplă numită euritmie care se baza pe ideea că anumite sunete pot influenţa benefic componenta astrală a organelor. Pacienţii rosteau anumite sunete timp de două sau cinci minute: I, E, O, U, A, şi SCH. Vă sună cunoscut? I era pentru creier, ochi, urechi, E – pentru gât, plămâni, O – inimă, U – organe abdominale, A – mâini şi picioare, SCH – era pentru relaxarea corpului. Marfă!!! Trebuia să acţionez ca să mă fac bine. Povestindu-i că sufăr de „calculatorită şi secretariat de redacţie” terapeuta Olia mi-a propus să combin mantrele hinduse cu metodele străvechi româneşti şi urina de fată mare băută dimineaţa înainte de răsăritul soarelui. Au! De unde era să fac rost de pipilică de fata mare??? Şi nu eram lămurită: trebuia să-l beau sau să mă frec cu el pe cap? Olea nu mi-a spus nici da, nici nu…sau n-a înţeles întrebarea, că tot zicea: „haraşo, haraşo!” În lipsa explicaţiilor am început să răcnesc silabe autohtone maramureşene de tipul hăuliturilor, hăău, hauliuuuu, etc. N-aveam un tulnic, dar Răzvan îmi promisese unul de 17 august, de ziua mea. Am urlat, hotărâtă întru vindecare şi am aruncat Revalid-ul la coş. Uraaa! Nu mă mai durea stomacul! „Bagă matale şî un suniet glissando, dă jos în sus, pi ultima vocalî a cuvântului. Iefectilii îs bienefice pientru voşe şî larinji, producându-sie masajie subtili asupra unor şentri şerebrali, îmi indica Olea” Mi se părea absolut corect! Terapeuta m-a pus să zic: mmmm! Un fel de murmur cu guriţa închisă. În acest fel se puneau în mişcare plămânii mei plini de tabac. Miştooo! Mă vindec! Uraa! Măi, să fie! Un sunet benefic pentru nervi şi glanda epifiză era „jjjjam”, iar pentru afecţiuni tiroidiene Olea mă punea să folosesc binecunoscutul în lumea câinească: „hammm”! Ce vorbeşti domnule??? „Şi scap de select all si control S?” am întrebat-o. „Scăpi, scăpi”! a zis ea scărpinându-se cu pixul într-o ureche, singura cu care mă asculta vreodată. Dar când a început să-mi plimbe o trompeţică pe coloana vertebrală, pâââââână jos, la linia fesieră, şi să sufle în ea de nebună, am zis: Halt! Şi am cam intrat la idei. “Ce dracu’ vrea asta să facă?” M-am sculat din pat şi am zbughit-o cu nădragii-n vine. Trebuia să încerc altceva.

La doctor cu Beavis şi Butthead

Ne-am dus chiar a doua zi la un alt cabinet special, undeva pe la 13 septembrie. Experţii de la Chişinău te vindecă total cu ajutorul albinelor şi al lipitorilor, metode străvechi, ce mai tura-vura! „Prafiesăr” Victor, nu mai ştiu cum, avea 5 diplome înşirate pe pereţi, 14 facultăţi, 27 de premii şi 14.000 de rezultate pozitive în rezolvarea problemelor de cădere a părului. Uau! Aici era de mine! Un alt serviciu oferit era energizarea spirituală şi sexuală prin muzică. Bun! Intrăm. Înăuntru mai aşteaptau câteva persoane. Bărbaţi, în genere, doi dintre ei, leit Beavis şi Butthead. O fătucă blondă îmbrăcată într-un hălăţel până la ovare ne pofteşte să aşteptăm „câtieva minuţăli”. Dintr-o cameră se auzea scandal. Cineva striga: „Da’ puneţi lipitori din alea scârboase pe mine? Nuu, vă rog! Gata! Vreau să plec! Aaaaaaaa!” Într-o alta, un bărbat explica, sigur pe el, doctor, ce mai! că „părul pliacî dân chiele pientru că sufieră di stries…”. De undeva din pereţi se hlizea o muzichie de relaxare, cu clopoţei, valuri, vânturi şi păsărele. „Unde m-ai adus?, îl cert cu ochii tulburi şi maro ca şifonierul, pe Răzvan.

Din cabinet iese o pereche, un el şi o ea. Tineri. Femeia e roşie la faţă şi are privirea pierdută. El, cocoş, cam obezel, calcă împăcat. Răzvan, speriat, îl întreabă ce şi cum. Ăla răspunde imediat de parcă ar fi fost tratat cu buline de fericire: „Mă sâmt nemaipomenit! Sunt la a treia şedinţă şi nu-mi mai cade păru’, iar dăspre performanţilii mele la pat, ehe…Ia zi, fă, lu’ domnu’!” Noua putere sexuală a hipopotamului de bărbat se citea clar pe chipul femeii, genul „cu şcoala profesională neterminată” şi borţoasă în luna a patra sau a cincea. Dar, sărmana, n-a îndrăznit să scoată nicio literă. Eu, atâta aşteptam, un semn, un „a” sau un „b” ca să le aranjez corespunzător în pagina mea virtuală şi nebună. Dar gravida a tăcut.

O brună frumuşică, asistenta domnului Victor, îşi fâţâie sutienul prin faţa noastră, sanchi, ea caută ceva şi nu găseşte. Bărbaţii îi numără pistruii şi cad în extaz. Apoi devuşca ne îmbie, pe ăştia care aşteptam în hol, cu păhărele de votcă. Sau lătrău. „Etă protokol!”, zice dezvăluind nişte incisivi superbi, porţelan curat! Bem! Hâc! Îmi iau foc limba, epiglota, esofagul, mă sufoc, dar în trei secunde mă relaxeeeez! Tii, ce bine e! Aş cânta şi aş da cu pumnu’-n masa de sticlă dintre noi. Zâmbim ca proştii, uitându-ne unul în fruntea celuilalt. Ne împrietenim cu Beavis şi cu Butthead. Acum înţeleg şi de ce râdeau ca imbecilii când am intrat noi. Erau la al doilea pahar. Schimbăm cărţi de vizită, numere de telefoane, cine ştie când vom avea nevoie vreodată de un instalator, un faianţar, ne arătăm legitimaţiile, celularele cât o cărămidă, că aşa erau atunci, pozele din portofele: „iete, asta-i nevastă-mea, Aurica, ăştia-s copiii, Ionuţ, Cerasela, Lavinica lu’ tăticu’, ăsta-s io pă şantier, da’ mai tinerel, tanti Lala dân Canada şi acilea suntem la bulgari, fuserăm în vacanţă, frumoooos, nu ca la noi! Avea ăia neşte veceuri!!!! Ţais!”

Cu toţii suferim de ceva, mai ales de chelie. Nea Anton Birică, faianţarul, (ăla de seamănă cu Beavis) n-are păr, erecţie şi i s-au tocit unghiile până la os. De ce? Cică de la CM 11 ăla de lipeşte gresia. „Aiurea! îl tachinează Dobrică, (Butthead) şoferul de pe motostivuitoare. E dă la ipotenţă. Dă ştres! Să nu te sperii, îţi pune domnu’ doctor lipitori pă sculă şi te înţeapă cu albine. Imediat îţi trece.” Protocolul rusesc se menţine încă, probabil rezervele sunt suficiente. La al treilea pahar de albitură eu sunt mangă, încleştată total! Mă uit cu un ochi la Răzvan care rââââde mereu, victorios ca un HitlerJugend berlinez care a doborât 45 de Spitfire într-o singură zi.

Victore, îţi turti Birică facultăţile!

Suntem chemaţi de dom’ „prafiesăr” Victor. Rusul, un ăla slăbănog şi insistent în gesturi, mă pune să mă întind pe un pat. Cu faţa în jos. „Vrieţi sî asistaţi şî dumniavoastrî? În şie calitatiii? Iesti soţu’ la don’şoara?!, îl întreabă el pe Răzvan, care abia se mai ţinea cu unghiile de tocul uşii. „Dhaaa! Îhîîîîî, haa!”, bolboroseşte el evaziv ştergându-se cu mâneca de bale. Şi şedinţa de hirudoterapie începe. Omul mă pune să mă dezbrac. „Aoleu! Da’ nu-s epilată!”, mai apuc să gândesc, cu singurul crac de neuron nemagnetizat încă, de votca asistentei. Ce mai contează? Dau textila jos şi mă expun relativ. Răzvan face din gură ca un Stuka (Sturzkampfflugzeug = bombardier în picaj). E minunat! Dom’ doctor Victor îmi vede tatuajul secret (ups!) şi exclamă indignat de parcă ar fi zărit o svastică: „Oi, vei, oi vei! Da’ şe sî viedi la matali pi buculiţîîî??? Şini boalii ti-a diesienat? Ai fost la puşcării, bre?” Îi răspund, roşie-măr: „E un tatuaj!” Rusul clatină din cap aşa, ca tata pe vremuri când venea acasă beat, cu geanta pişată de câini şi fără fâş. „Din cauza aiasta ai prablieme cu păru’ matali! Şini ti-a tatuat pi cur ţ’-a atins nervii chelii, nervi care corespunde cu creieru’ şî aura organismului! Îţi înhig acuşca o lichitoari pi şălii şî să viezi şî ghini ai sî tie sâmţăşti dup-aşeia!”Aaah! Când „dom’ prafiesăr” m-a pişcat de cur şi de scalp cu lipitorile şi albinuţele lui s-a lăsat pâcla în mintea mea. Am aţipit beton. Nu ştiu cum şi cine m-a îmbrăcat. Şi nici cât am stat aşa, cu viermii în păr şi pe şira spinării. Mi se umflase buculiţa, capul îmi bubuia şi abia respiram. La plecare, după ce am plătit de ne-a usturat, nu-mi mai trebuiau nici ţigările şi nici computerul ăla dement! Vroiam doar să scap vie.

Cert e că mi-am revenit, nu pot să vă explic prin ce minune şi cum. Că nu ştiu. De la votcă, de la albine? Habar n-am. M-am potolit. Într-o zi, însă, m-am întâlnit cu unul dintre cei cu care ne împrieteniserăm pe hol înainte să intrăm la domnu’ Victor. Aaaa, ce mi-a mai povestit! Cică nea Anton Birică faianţaru’ a avut mari probleme cu…erecţia după ce rusnacul i-a înfipt vreo 5 albine şi 3 lipitori în puţă. A strâns din măsele omul, a înghiţit, dar după o săptămână de suferinţă şi priapism s-a dus peste dom’ prafiesăr şi i-a ars câteva carabe muncitoreşti peste botul ăla sovietic, de i-au mers fulgii.

„Victore! îţi turti Birică facultăţile!”, mi-am zis, răsuflând uşurată, gândindu-mă la cât am fost de norocoasă eu.