Acum cateva minute, Viorel Ilisoi le-a trimis colegilor de la Cotidianul o scrisoare de adio, care completeaza demisia pe care si-a dat-o recent. Merita sa va aruncati un ochi pe ea. Este scrisa de cel mai bun jurnalist pe reportaj din Romania, dupa umila mea parere. Update: De la 1 octombrie, Viorel va scrie pentru Jurnalul National, ziar la care-si va muta si celebra sa rubrica de “Momente si Spite”. O miscare foarte buna pentru Marius Tuca.

“Dragii si putinii mei colegi,

Plec. Eram hotarat inca de la plecarea lui Liviu Avram, dar nu stiam incotro s-o iau. Dorin Petrisor m-a invitat la ferma lui de iepuri, bazandu-se pe morcovul ce mi s-a dezvoltat vertiginos indarat, de cand cu luarile de mot la “Cotidianul, dar, din fericire, a aparut posibilitatea sa scriu mai departe la un jurnal national, nu spun care. Altfel, as fi furajat iepurime prin Apuseni cu Dorin de-a toarta. Am ciocanit pe la alte ziare si toate m-au refuzat. Ma rog, adevarul e ca traim intr-o Romanie libera si fiecare ziar e liber sa-si aleaga oamenii care sa scrie despre un eveniment al zilei, despre una, despre alta. Sub pretextul crizei, ziaristii sunt coborati iar la salarii de mizerie, mizeria navaleste in pagini, constiintele sunt sugrumate de foame, ne va fi greu sa ne revenim din dictatura lui “ieftin si mult”.

Cornel Nistorescu mi-a propus – de nerefuzat – sa scriu o serie de reportaje incognito care in final sa fie adunate intr-o carte. Unul, despre oameni si gunoaie din Bucuresti, l-am si publicat deja, al doilea e aproape gata. N-am ramas sa duc treaba la capat fiindca – si asta e primul motivul plecarii mele – nu cred in viitorul ziarului. Insusi patronul nu crede, a spus-o. Nu mai investeste. Pe de alta parte, domnul Nistorescu nu e deloc naiv, stie el ce stie, imi zic, nu visa cand mi-a fluturat pe sub nas filele cartii nescrise. Insa eu sunt un las, n-am coaiele Mirelei Corlatan, nu ma incumet sa trec valtoarea intr-o barcuta de hartie. Vai mie! Sa fie clar, nu plec din cauza lui Cornel Nistorescu. Dimpotriva, sunt sigur ca ratez o ocazie unica si regret ca nu pot scrie reportaj sub indrumarea lui. Cine ii contesta aceasta calitate sa ii citeasca reportajele. Altceva nu ma intereseaza.

In al doilea rand, frumosul meu “Cotidianul” atata a fost hartanit, ciufulit, rascroit, ca nu mai seamana cu el insusi. Prin 2005, va amintiti, intr-un chestionar intern eram intrebati daca suntem mandri de ziarul la care scriem. Eu am scris DA apasat, a trecut prin toate foile. Acum n-as zice nici da, nici nu; as zice ca n-am pixul la mine. De data asta nu din lasitate, ci pentru ca nu ma pricep la facut ziare. Daca m-as fi priceput, scorneam eu format dupa format si-l trimiteam pe Doru Buscu pe teren cu cel mai nazuros sofer. Constat ca in ultima vreme cititorii nostri de elita, mai inteligenti decat noi, s-au imputinat si, sincer, imi doresc sa scriu pentru mai multi ochi. Am trecut de 40 de ani, vreau sa ma afirm.

Trei la mana, mi-e greu fara Liviu Avram. E adevarat ca scrisul e un act intim, ca sexul sau spaga, dar publicatul e o treaba de echipa. Si in ultimii trei ani Liviu Avram a fost pentru mine, in teleguta reportajului, copilotul perfect care m-a ghidat cu precizie din posta in posta, vedea subiectele, mi-a editat reportajele cu un admirabil simt al textului, mi-a dat idei, m-a intuit, m-a incurajat si mi-a suportat imbufnarile si momentele de sterilitate. Cele mai bune titluri ii apartin. De la el, ziarist complet, am invatat multe despre reportaj. I-am multumit public cand am luat premiul Clubului Roman de Presa, o fac si aici din toata inima si ii declar fara sfiala: “Domnule Avram, nu te-as da nici pe o mie de biciclete”.

Sa va dau si o pilda. Prin primavara, mergand la Bacau sa relatez despre primul zbor supersonic al unei femei in armata romana, Liviu mi-a cerut sa iau legatura si cu o doamna notar din oras. Era o mai veche prietena de-a lui, il rugase sa publice in “Cotidianul” o ancheta, ceva cu niste depozite pe care un mafiot local le ridicase taman langa vila doamnei notar si o cam colbaiau si-i cam stricau somnul. Dupa cateva ore am aflat ca, de fapt, doamna notar isi cumparase vila stiind ca e construita intr-o zona industriala si semnase ca accepta aceasta vecinatate incomoda. Asa ca nu am mai scris nimic. Dupa vreo doua luni, timp in care notarita l-a batut pe Liviu la cap, ca de ce n-a aparut articolul, stiti cum sunt notabilitatile din provincie care au o pila la presa centrala, el ma intreaba: “Ei, monser, ce se mai aude cu ancheta de la Bacau?” “Nu mi s-a parut ca e un subiect”, zic. “Daca tu consideri ca nu e un subiect, ok, atunci nu scriem nimic. Tu stii mai bine, ai fost acolo”, mi-a spus.

Alaturi de Liviu Avram, plecarea fiecarui om in parte, cu care vanam lei: George Lacatus, Cristian Teodorescu, Pavel Lucescu, Mirela Corlatan, Lucia Popa, Costin Ilie, Dorin Petrisor, Razvan Vintilescu si toti ceilalti, mi-a smuls cate o piatra de sub talpi, am ramas cocostarc intr-un picior intr-o hala cu prea multe scaune goale. Dupa cinci ani, inca nu-i cunosc pe toti de la “Cotidianul”, nu am fost niciodata la petrecerile ziarului, nici la team-buildinguri, nici la o bere cu colegii, la nicio intrunire, de orice fel, am fost un solitar, dar m-am simtit tot timpul ca fiind parte din aceasta grupare orgolioasa si solidaritatea mea ascunsa a tresarit cand colegii au inceput sa plece unul dupa altul. In acel moment mi-a fost clar ca punctul rosu de dupa titlul “Cotidianului” are o semnificatie fatidica. Am facut o coliva cu capul ziarului intiparit cu cacao si am mancat-o la George acasa, toti, ca intr-un ritual de cuminecare colectiva. In acelasi timp m-am rugat ca ziarul sa reziste cumva. Fiindca nimanui nu-i place sa spuna ca a scris la un ziar pana l-a desfiintat.

La fel de mult ii multumesc lui Doru Buscu, omul care nu stiu ce a vazut la mine, m-a adus la “Cotidianul”, mi-a dat de visat si papica, mi-a dat cata libertate am vrut eu sa imi iau (va suna cunoscut?), mi-a ingaduit revolte stupide si disparitii indelungi din front, mi-a intins o mana cand alunecam, m-a incurajat, mi-a sustinut indraznelile gazetaresti. Lui ii datorez aparitia pe site-ul ziarului a rubricii de tablete video “Momente si spite”, un proiect ignorat de doi redactori-sefi. Doru Buscu m-a si premiat pentru una din aceste tablete, singura prima la “Coti”. Dar nu e cazul sa ma plang de asta, stiind la ce mogul zgarcit ma duc… Culmea bunavointei lui Doru Buscu fata de mine a fost sa nu ma angajeze la “Academia Catavencu” acum, lasandu-ma sa scriu reportaje mai departe.

Am invatat cate ceva de la toti redactorii sefi din numeroasa si agitata galerie de sefi la “Cotidianul”, de venirea si plecarea carora aflam din presa. Chiar si de la fulgurantul Carol Sebastian am invatat ceva, si chiar un lucru esential, anume ca o norma rezonabila pentru un reporter special este de doua reportaje pe luna. Cornel Nistorescu mi-a zis la fel cand a venit la “Cotidianul”. Eu m-am straduit sa nu depasesc aceasta limita, dar la insistentele unor domni din varful trustului, care imi numarau articolele la bucata, am scapat si cate trei pe luna, chiar patru. Liviu Avram si Mihnea Maruta mi-au luat apararea.

De la Mihnea am invatat cat de important e CUM scrii un subiect, cum asezi un text pe idee, cum ii imprimi ceva din bataile inimii. O lectie de fler si de devotament mi-a dat cand a scos bani din buzunar ca sa ma plec in delegatie dupa ce contabilii au decis ca subiectul nu merita. Si acel reportaj a fost preluat integral in “Courrier international”, aparand apoi in Italia, Polonia, Canada. Cu Mihnea Maruta am castigat un prieten. Anul acesta, de ziua mea, el a fost singurul om de la care am primit un cadou.

Fotografiilor Mircea Restea, Timi Slicaru, Gabi Sabau, Tudor Vintiloiu, Sorin Antonescu, Dragos Toader, care de multe ori mi-au salvat textele neinspirate cu fotografiile lor exceptionale, le multumesc. Le multumesc ca nu s-au inghesuit cu mine in masina in toate documentarile, lasandu-ma astfel sa-mi ilustrez singur unele reportaje. Tudor m-a invatat, la Slatina, regula de aur a fotografiei: ca trebuie sa tin aparatul cu obiectivul inainte. De acolo mai departe m-am descurcat singur. Daca le mai multumesc si soferilor, o sa-mi creasca in maini un Oscar.

Printre voi, colegii mai vechi si mai noi, circula legenda fabulosului meu salariu si nu vreau sa va las nici pe unii, nici pe altii macinati de invidie. Am avut un salariu bun abia in ultimul an, din iulie in iulie, cand am realizat si “Momente si spite”. Pana in iulie 2008 am avut salariul mediu din redactie si, fiindca aproape jumatate il dadeam pe chirie, a trebuit sa ma las de fumat, si nici coniacul nu l-am mai deranjat din sticle, ca sa economisesc niste bani. Trec si asta cu plus la acest bilant cincinal impletit in urzeala scrisorii de bun-ramas. Ah, veti spune, pai ti-ai permis, cat ai lucrat la Cotidianul, sa-ti iei patru biciclete! E adevarat, mi-am luat biciclete, am scris despre ele, am mers cu ele si mi-am facut poate cele mai frumoase picioare barbatesti din redactie. Dar le-am cumparat din premii primite pentru reportajele publicate in “Cotidianul”, nu din salariu. Si erau ieftine. Si trei mi s-au furat.

Dar pentru mine “Cotidianul” nu a insemnat doar o slujba de unde sa primesc un salariu. Aici am devenit ziarist. Am scris cu bucurie, cu placere. M-am imbatat cu aprecierile cititorilor. Am vazut toata tara si am cunoscut oameni. Am scris despre ei. Am scris si am publicat tot ce mi-a trecut prin cap. Nu mi-a spus nimeni niciodata sa atac pe cineva, sa scriu intr-un fel despre cineva sau sa nu scriu despre altcineva. Nu mi s-au bagat pe gat subiecte despre care credeam ca nu mi-ar iesi. Nu mi s-a cerut sa predau un text daca nu era documentat pana la capat. Nu mi s-a umblat niciodata in text. Nu mi s-a cerut ca scriu cat nu pot scrie. Nu mi s-a spus nici ca sunt prea gras.

Aici a fost o scoala de presa la care putini din afara au fost atenti. Atata democratie ca aici n-a existat nicaieri in Romania. Fiecare din cei risipiti de aici prin alte redactii va duce cu sine ceva din spiritul liber si nervos al acestui ziar. Nu stiu daca si George Lacatus va duce ceva, ca el e cam zgarcit, bea din apa minerala a mea si tot incerca sa-mi vanda ba o masina de tuns, ba o bicicleta… Cica era numai cu piese Shimano pe ea…

Daca ma intrebati de ce, atunci, n-au mers lucrurile, eu, care nu ma pricep sa fac ziare, v-as spune ca lucrurile au mers. “Cotidianul” meu a existat. Al nostru. E ceea ce vom aduce toti ca raspuns la teribila intrebare existentiala: cine suntem si ce am facut noi in ultimii cinci ani cu viata noastra. A, care mai aveti si firme, si literatura, si sprijin politic, si emisiuni, bloguri, orice, veniti cu toate la raport.

Colegilor noi le urez sa faca din “Cotidianul”, alaturi de cei ramasi, un ziar.

Va cer scuze pentru lungimea textului. L-am scris ca pe o spovedanie sperand ca la punctul final ma voi fi tamaduit de parerea de rau. M-am inselat.

Sa ne citim sanatosi.

Viorel Ilisoi

(cel care statea fata in fata cu Mirela Corlatan)”.