Când am început să colaborez la „Reporter Virtual” Tibi m-a rugat să-i trimit şi ceva trist. De fiecare dată am omis să scriu astfel de texte. Mi-e groază de tristeţe ca de păduchi sau de păianjeni! Dar acum am să vă povestesc despre nebuni, aşa cum i-am văzut eu, ALTFEL, sincer, cu sufletul, din interior, aşa cum nu cred că se poate scrie într-o revistă sau un cotidian, de orice fel ar fi el. Am încercat şi eu să fiu nebună pentru o zi. N-a trebuit să fac eforturi. Mi-a ieşit din prima. Din păcate, nebunii nu se pot preface că sunt sănătoşi….

Departe de Bucureşti, în localitatea Călugăreni din judeţul Mureş, se află un Centru de Reabilitare Neuropsihică, un fel de cămin-spital pentru persoanele cu afecţiuni psihice grave. Numai bărbaţi. Edificiul amplasat pe locul unei foste mănăstiri franciscane adăposteşte 260 de pacienţi fără şanse de recuperare. Cunoscut mai mult pentru tratamentele neconvenţionale pe care le aplică, dr. Toducz Endre – supranumit şi „Cel care şi-a regizat moartea”, este director aici şi „tatăl tuturor nebunilor”. Fără el sunt disperaţi, îl iubesc ca pe o rudă de sânge, plâng în hohote dacă nu apare într-o zi. Dar apare, pentru că locuieşte alături, lângă balamuc, poate veni şi-n papuci. E un ungur simpatic, molcom la vorbă, cu o droaie de copii, ai lui, de data asta!, blonzi şi bucălaţi ca-n cartolinele de epocă.

Paranghelie la balamuc cu Mussolini, Baba Cloanţa şi Băsescu

Ne plimbăm pe aleile spitalului şi discutăm. Unii bolnavi fac curăţenie, mătură frunzele şi cântă, fiecare pe limba lui. Între timp mai apare câte un Mussolini mic care face: „Cu-cuuu-baau!” şi salută ca naziştii sau un Robin Hood care urmăreşte bufniţe şi cucuvele. „Când am fost numit director aici, în anii ’70, m-am luat cu mâinile de păr, povesteşte cu accent maghiar dr. Endre. Bolnavii erau murdari, legaţi în lanţuri, dezbrăcaţi, înfometaţi, făceau pe ei. Dezastru! Am tăiat cuştile metalice unde erau băgaţi. M-am apropiat de ei. Eu le spun nebunaşii mei, dar cu drag, nu e ceva peiorativ. Sunt nişte copii bătrâni, aruncaţi aici de familiile lor care nu-i mai vor. Am încercat să le fac viaţa mai uşoară, le-am dat jucării, i-am pus să coloreze cărţi şi să decupeze, au făcut veioze la traforaj, căni din carton, bărcuţe şi avioane. Îi ţin preocupaţi.” Şi nu a fost doar atât. Psihiatrul a organizat aici adevărate „paranghelii”, de li s-au dus vestea în 15 oraşe. În fiecare seară e discotecă. Timp de o oră bolnavii dansează. În weekend, pacientele de la un alt cămin-spital, cu acelaşi profil, sunt invitate să „socializeze” cu bărbaţii de la Călugăreni. Preventiv, damelor li se administrează anticoncepţionale, deşi probabilitatea de a rămâne însarcinate e mică. Vă puteţi imagina ce bucurie era pe bieţii oameni? Săreau în sus, de parcă aveau 7 ani şi Moş Crăciun tocmai venise la ei cu un sac plin de cadouri. Apoi, dr. Endre i-a lăsat pe ăia mai zdraveni la minte să joace în câteva piese de teatru, regizate chiar de ei, cu teme din poveşti, vă daţi seama! Au pus în scenă: „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”, sau „Baba Cloanţa”. Într-o zi, psihiatrul şi-a regizat propria înmormântare ca să testeze reacţia „nebunaşilor”. Medicul a cumpărat un copârşeu, s-a întins în el, şi-a aprins lumânări la cap, un popă i-a cântat prohodul. După câteva minute bune de urlete şi chirăieli, „mortul” s-a ridicat din coşciug. Înviase. Nebunii erau în delir! Vege! The end! Fin! Koneţ filma!

„Duşman”-omu’ care face duş…

„No, hai să-l cunoşti pe unul dintre cei mai vechi pacienţi de aici! Vorbeşte cu el şi ai să vezi că, deşi e de peste 20 de ani la balamuc e mult mai sănătos decât cei de afară!, îmi spune dr. Endre conducându-mă pe holurile luuuungi, ca nişte artere încă tinere. Hodnogy Nandor are 62 de ani şi zice că a fost şef la fabrica de colofoniu din Miercurea-Ciuc. Fabrica de colofoniu? Hm. N-am auzit. Dar dacă el aşa susţine… Lui Nandor i-au plăcut la nebunie muierile şi palinca. Din cauza lor a ajuns la aici. Din 1967 tot umblă prin spitalele de psihiatrie, şi-a tocit o grămadă de pantofi. Povestea vieţii lui? E ruptă din nuvelele lui Băieşu. Cică şi-a prins nevasta cu altul în pat. „Tulai, Doamne! Ăla zicea că o iubeşte şi vrea să se însoare cu ea, povesteşte Nandor în timp ce trage vârtos dintr-o ţigară. No, bine, io i-aş fi dat-o, că mă cam săturasem de ea, da individu’ cerea şi zestre. Le-am tras o drăcuială şi am plecat. De supărare, m-am îmbătat cu 20 de vinuri diferite şi am intrat în comă alcoolică. M-am trezit după căteva luni la balamuc, legat de pat. Din şeful fabricii de sacâz am ajuns nebun.” Mă despart de el aproape cu părere de rău.

Lumea nebunilor e una fără carduri expirate sau blocate atunci când ai mai mare nevoie de ele, fără alegeri electorale, locuri de parcare ocupate şi fără duşmani. Singurul duşman este…DUŞ-man-ul, adică „omul care face duş!”, îmi şopteşte halucinant Dobrică, un moldovean optimist ca o sticlă de şampanie bine agitată. Adună hârtiuţe de pe jos, e isteric când e vorba de baie şi face colecţie de chiştoace. „Îs buni când n-ai, şâ taaari dulşi la supararii!, zice aproape cântat. Lângă Dobrică se bâţâie ritmat unul la vreo 40 de ani, cu obraz roşu şi privire de copil care n-a fost în viaţa lui la Circ. Se crede Traian Băsescu, dar aici toată lumea e „altcineva” aşa că nu mă miră nimic. Şi eu sunt alta. Ce dacă îmi atârnă de gât o legitimaţie inutilă! Poate chiar am un loc rezervat printre ei…Sunt o domnişoară bizară, arahnofobă, neînţeleasă, prea timidă ca să se afirme (un melc care-şi ascunde corniţele la prima atingere, cum îmi zicea Mircea Micu) totuşi, uneori, prea vulgară, o ziaristă ratată, obsedată de macarale, de Jean Moscopol, de Bucureştiul anilor ’20-’30 şi casele vechi din centru, mirosind a urină, a mucegai şi-a istorie…Domnilor psihiatri, vă sună cunoscut? Pot să am orice afecţiune mentală vreau. Iuhuuu! Mă pot înţoli cu schizofrenia, îmi pun două depresii în părul, încă roşcat şi la gât, îmi înfăşor frumos o eşarfă doldora de manii. Sunt ok. Plec mai departe, dar spre sud. E mult de mers din Mureş până-n Teleorman.

Discursurile lui Bruce Willis

La marginea Alexandriei, acolo unde oraşul îşi trage pe el ştrampii găuriţi, gumarii de scandal şi ţoalele roase în spinare, se află Spitalul de Psihiatrie Poroschia, un nume ciudat, inventat parcă de un nebun vesel, beat de imaginaţie şi Haloperidol. În urmă cu 20 de ani aici se lăfăia Infernul, era capo di tutti capi, la el acasă. Sărăcie, mizerie, foame, duhoare de-ţi venea să-ţi verşi şi sufletul îmbârligat de maţe, bolnavi care urlau la lună ca lupii şi râcâiau pereţii cu unghiile până ajungeau la cărămidă. Acum totul e altfel. Curat, termopane, gresie, faianţă, vopsea proaspătă, paturi noi, săli de mese, cluburi, grădini, parcă nu-ţi vine să crezi că la câţiva metri, în saloane, la psihiatrie-acuţi, zac nefericiţii, depresivii, schizofrenicii sau maniacii pierduţi. I-am întâlnit prin curte, la liber, dezlegaţi. Îi puteam atinge şi mângâia ca pe căţeii cuminţi. Am vorbit cu ei şi am fumat în neştire împreună, ascultându-i şi minunându-mă de capacitatea intelectuală a unora, acum răvăşită de boală, destrămată ca o pânză care nu va mai fi niciodată la fel. M-am trezit în lumea lor colorată şi desenată în paintbrush cu vise ireale. Îmi era bine, poate că n-aş mai fi vrut să ies, nu trebuia să dau nimănui socoteală, nu trebuia să mai răspund la telefon unui şef inteligent care îmi cerea să-i spun cine e Sfântul Graal, ăla cu barbă sau ăla cu chelie!!!?…Sub un plop deşucheat, jumătate putred, la rândul lui bolnav la cap, ţine „discursuri” unul care aduce cu Bruce Willis. Chiar asta e porecla lui. O gaşcă de amici îl înconjoară şi-l aprobă. Cu toţii îşi poartă diagnosticele mândri, ca pe nişte decoraţii militare, înfipte-n piept pentru totdeauna. Doamne! Visez? Am vedenii? Nu. E chiar Eminescu în tinereţe! Scrie ceva pe o foaie de hârtie şi bolboroseşte. Alături de el e unul care se crede Nicolae Guţă şi cânta de rupe pământul, crapă inimile-n pitpalaci de ciudă şi se cutremur’ plopii.

„Acu’ ejaculez praf…”

Mi se face frică. Sunt înconjurată de regi, zâne, colonei, poeţi, academicieni şi vrăjitoare. Cu toţii se simt urmăriţi, ba de Securitate, extratereştri, mafie, microbi, păsări sau blesteme. Unul spunea că este fugărit mereu de Internet care vrea să-l prindă şi să-l înghită. „Şi n-o să mai pot ieşi viu din calculatoru’ ăla internaţional…” „Ham-ham! Gicuţă mă cheamă!”, îmi întinde mâna pe sub bărbie unul slab şi negricios care fumează Marlboro roşu. „Io nu-s nebun ca ăştia, viu aci ca să mă ascund. M-a fermecat nevastă-mea care a divorţat şi mi-a luat copiii. Şi casa. S-a dus la o vrăjitoare din Teleorman. Mi-a pus în bere sânge de liliac, praf de pe mormântul unui sinucigaş şi cioburi. De atunci mi-a crescut în urechi un cip care îmi şopteşte s-o omor cu o pungă, să îi astup gura. Târfa! Acu’ ejaculez praf din cauza ei. O să-mi plătească!” Când îi loveşte criza „acuţii” urlă, zgârie ca mâţele sălbatice, ameninţă cu procesele, blesteamă, pornesc războaie mondiale, cheamă morţii din morminte şi scuipă cuvinte de neînţeles. Fără nicio vorbă sunt vârâţi „la izolare”. Stau acolo până se cuminţesc. Apoi sunt aduşi din nou în saloane. Asta-i viaţa. Nu i te poţi împotrivi.

Nichita Stănescu, cimitirul vesel din Săpanţa şi Adam Puslojici

„Să nu te sperii de ei! Nu-ţi fac nimic, mă asigură directorul instituţiei, Samuel Calotă, zis şi „nea Sami”. Sunt inofensivi, ai să vezi. O călătorie prin sufletele lor e o lecţie de viaţă. Aşa putem ajunge cu toţii…” Nea Sami, un bărbat elegant, frumos mirositor a parfumuri fine, e iubit de nebuni pentru că are grijă de ei, le dă bomboane, ţigări şi-i întreabă mereu de sănătate. Mai aflu tot de la el că la Poroschia venea altădată Nichita. Adevăratul Nichita, cel ce-şi pupa mereu în talpă iubita. Bun prieten al fostului director, dr. Florin Tuţă Popescu, poetul adora să petreacă aici câteva zile de odihnă. Scria, făcea plimbări lungi, punea ţara la cale, mai bea un vin roşu şi fierbinte ca sufletul de ţigancă tânără şi obraznică. Ba chiar îşi pusese în gând să se îngroape de viu în cimitirul vesel din Săpanţa, împreună cu alt prieten de-al lui, poetul Adam Puslojici. Făcuseră ei doi un plan pe care, însă, nu l-au pus niciodată în practică. Dealtfel, în fiecare an aici, în curtea balamucului, au loc manifestări artistice, recitaluri de poezie, expoziţii de pictură, lansări de carte, în prezenţa a numeroşi oameni de cultură. Pe una din clădirile mai vechi de la Poroschia există şi o placă memorială care aminteşte de Nichita Stănescu. Nebunii lui nea Sami abia aşteaptă comemorarea. Au voie să-şi clătească şi ei ochişorii cu puţină cultură, dar mai de la depărtare.

Naarghita se mărită

Afară se face frig. Stă să plouă. Undeva, în comună, cineva arde coceni de porumb şi aerul miroase teribil a fum dulceag şi cimbru, acum rupt cu mâna. Intrăm în spital. Patru pavilioane, două secţii de acuţi şi una de cronici, 185 de paturi, 3 săli de mese, centrală termică proprie, bucătărie mare cu oale clocotind paşnic şi îmbietor a mazăre cu pui. Totul luceşte de curăţenie. Unii bolnavi mă privesc rătăciţi din cearceafuri, de parcă au văzut-o pe Sfânta Teodora de la Sihla. Nenea Constantin are 62 de ani şi-l chinuie de 25 o pârdalnică de psihoză depresivă. E un cunoscut al spitalelor de psihiatrie. Crede că sunt Mădălina, nepoată-sa de la Caracal. Mă ia în braţe, plânge, mă pupă, îşi cere iertare încontinuu. ”Acu’ sunt bine, zice. Da’ mă trânteşte din nou o tristeţe şi mă întorc. Nu e rău. Îmi place. Toţi se poartă ca la carte cu mine, îmi şchimbă aşternutu’ zilnic. Domnu’ Sami ne controlează frumos, apare pe neaşteptate în ispecţie, nu strigă la noi. Mădălino, tată, mă simt ca la armată, da’ aici e mult mai vesel. Ne dă şi poezie dân când în când…”

Deschid uşa unui alt salon, de femei. Mă ia groaza! Am frisoane. Mi-e milă de mă sufoc şi, ca să nu înnebunesc definitiv, mă gândesc la Mircea Badea. Şi-mi trece. Două bolnave dorm zbuciumându-se. Una bârâie neîntrerupt din buze de parcă ar fi motocicletă. O bătrână de 76 de ani, cu ochii în lacrimi, îşi mângâie cu deznădejde fiica. Două fiinţe chinuite, una pentru că îşi vede copilul lovit de nebunie, cealaltă pentru că suferă şi nu ştie de ce. Fata, are 50 de ani, dar arată de 70. Se tăvăleşte pur şi simplu în pat, trupul i se zvârcoleşte încontinuu. O durere fără măsură o străpunge, un fier înroşit în foc o sfredeleşte pe dinăuntru, nevăzut, măselele iadului o mestecă bucată cu bucată. În ochii ei morţi, dar totuşi vii, arde ceva, disperarea, jalea, neputinţa. Cu degetele, gheare de pasăre în agonie, se agaţă de poalele maică-si, de pături, de aşternuturi. Nu scoate niciun cuvânt, deschide gura, ca peştele, repetat, parcă ar vrea să zică ceva, dar nu poate. Ţi se face rău când o priveşti. Vorbeşte bătrâna în locul ei: „Nu ştiu ce a apucat-o! Au găsit-o copiii căzută pă jos, moale ca o cârpă. Plângea, plângea, plângea. Ce păţişi? o întrebai. N-a putut să-mi spuie. Acu’ sunt însoţitoarea ei. A luat buline, poate i s-o potoli durerea asta dân suflet. Numa’ Dumnezeu ne poate ajuta. E rău să-mi văz copilu’ aşa chinuit, copilu’ mieu pă care l-am alăptat, pă care l-am ţinut în braţe şi l-am încălţat…vai de zilele mele!”

Ies din salon năucă. N-am aer. Îmi revin repede, însă, pentru că aşa trebuie. Mai vorbesc cu vreo trei medici, cam expeditivi, mă mai „întreţin” cu bolnavii întâlniţi pe hol. Unii îmi pupă mâinile până la cot, alţii mă salută milităreşte în diferite stiluri, cu palma la chipiu sau ca legionarii. Le răspund şi eu la fel. La plecare mă opreşte o bolnavă. Trage de mine, de haină, de geantă. „Io sunt Naarghita. Ai un dermatograf? Dă-mi ruju’ tău că vine diseară iubitu’ meu, Menix, vine iubitu’ meu, Menix, nu-l ştii pă Menix? L-a dat la Dan Diaconescu. Vrea să se însoare cu mine. Da’ o rochie dă mireasă n-ai?” N-am. Femeia îmi smulge pixul dintre degete şi fuge mai încolo. Îşi mâzgăleşte cu furie obrazul de parcă ar vrea să-l sfârtece. O aud cântând apoi, fericită, cu o voce subţire de Naarghită teleormăneancă: „Ich cichitana, ich cichitana, daaani opârtaaana, ich cichitana...”

Alte stiri

• Ştirile de la miezul nopţii (0)
• Reportaj de domnişoară (14): Cum am devenit „informatoare” (58)
• Reportaj de domnisoara (13): Tata, fluture de noapte (17)
• Stirile de seara (2)
• Din mesajele sadice de noapte (2)