În urmă cu vreo zece ani îmi doream cu turbare o maşină. Să fie a mea, cât de mică şi de nasoală, dar să funcţioneze, să aibă patru roţi, dacă se poate toate la fel, de aceeaşi dimensiune, un motor cumsecade şi înţelegător, faruri, tobă de eşapament, tot tacâmul. Mă şi vedeam eu, alături de ea şi prietenul meu Răzvan, pârâind revoluţionari prin ţară, după căutarea de subiecte noi, fascinante şi nemaiîntâlnite. Un ziarist, îmi ziceam, e mort fără maşina lui, cu care să se poată deplasa oricând, oriunde…şi pe ploaie şi pe zloată.

Mi-am dorit o maşinăăăă…

Şi nu ziceţi că ziua mult aşteptată a venit? A venit, sărăcuţa, ca Ana lui Manole a venit. Pe atunci stăteam în Ghencea, aproape de stadion, o traumă teribilă, dar asta v-o povestesc altădată la o cafea! Era cald, soarele muşca feroce ca un Pittbul dement, iar eu mă duceam să cumpăr un pepene şi nişte bere de la Piticu (un distins buticar din zonă), tocmai luasem salariul de la Naţional. Defunctul ziar Naţional. Pe la Drumeţul, cum vii de pe strada Vlădeasa, tantaniiii! mi-a sărit în ochi, ca aşchia. O Lada 1200, maaare şi proastă, cu o mutră de babă beată, exoftalmică şi indiferentă. Maşină! În geam, o hârtiuţă scrisă cu dermatograful, îmi amintesc şi acum conţinutul ei pentru că am păstrat-o multă vreme: „de vânzare, Lada 1200 din ’78, perfectă stare de funţionare, motor reparat, caroserie inpecabilă. 7 milioane.” Şi un număr de telefon. Uaau! „A noastră e!”, sare Răzvan entuziasmat, uitând şi de pepene şi de bere. Oricum combinaţia era fatală pentru intestinele noastre şi aşa greu încercate. Ne întoarcem în casă, numărăm toţi banii, ne băgăm picioarele şi luna aia în întreţinere, „las’ c-o plătim noi din ce-ţi dă Dinescu la Plai cu boi”, şi…îi punem pe toţi la un loc. În total aveam vreo 5 milioane. Buni şi ei. Răzvan sună la numărul de pe hârtiuţă şi răspunde o cucoană. „Da, sigur, acum. Vă aştept.” Luăm banii şi ţuşti, înapoi. Vorbim cu proprietara care garantează în felul ei absolut personal şi pitoresc, că „să moară fetilii mele (Janina şi Magda) dacă maşina nu e supermegabengoasă, că zboară ca vântul şi ca gândul, şi că ruşii face cele mai bune şi mai rezistente caroserii”. Ce mai! Ne-a convins. Îi dăm cinci milioane. Restul peste trei săptămâni. Hai la maşină! Hai! Jos, o văd şi o îmbrăţişez cu mâinile şi degetele ochilor mei. Aş fi pupat-o pe capotă, dar nişte lucrători de la REBU tocmai spărseseră un pepene pe ea şi era pliiină de seminţe, coji şi scuipăciuni. Acum se frecau pe burţi şi râgâiau corespunzător la umbră. Ei, nu-i nimic, n-o să-mi stric eu bunadispoziţie, le-am zâmbit, le-am vorbit pe limba lor: te aven baxtale rromalen!…ei mi-au făcut cu ochiul şi s-au cărat târând măturile prin praf. Însă fosta proprietară a maşinii reuşeşte să-mi distrugă bucuria cu ghearele, ca o moaşă care rupe membranele unei gravide pentru a putea naşte: „Păi, să vedeţi că…nu prea merge singură, zice. „Cum adică nu merge singură? Da’ ce-are? N-ai zis că…?”, întreb revoltată gata să plâng. „Nu-i bun carburatoru’. „Trebuie înpinsă, da’ dacă puneţi unu’ nou, e rachetă cosmică, să moară…!”

Of! O împingem până în faţa blocului. Răzvan ţine direcţia, eu mă opintesc de la spate. E grea. Tanc. T 34. Lumea ne priveşte şi râde: „Ia uite-i şi p-ăia!!!” Curg ape-ape pe spinările noastre. O înţepenim, în final, în faţa blocului. Răzvan se uită să vadă dacă are motor sub capotă. Avea. Avea multe piese, dar parcă nu erau legate între ele. Ulterior am aflat că unele dintre ele se portiveau perfect la aspirator sau la frigider. În seara aia ne-am culcat târziu. Am coborât şi am luat pe datorie o sticlă de bere, apoi ne-am instalat în habitaclul primei noastre maşini, parcate în apropierea intrării în bloc, ca să fim văzuţi de unii dintre vecini, eu în dreapta şi Răzvan la volan. Făceam ca şi copiii care se joacă de-a cursele şi învârt de volan, scoţând sunete de genul: vuuuu, tuc-tuc-tuc, tiiiiiiiit! Şi frână bruscă! Eram în al nouălea cer. După ce am lins berea ieftină, mi s-a părut că pe parbrizul automobilului, ca pe un mare LCD, încep să se deruleze imagini cu autostrăzi flancate de păduri şi munţi cu zăpezi imaculate pe creste.

Din clipa aceea toţi banii pe care-i câştigam se duceau în curele de transmisie, în carburator nou, cutie de viteză, motor re-re-reparat, bujii, vopsit, tapiserie, frâne, tobă de eşapament, baterie, etc. Intraserăm, într-un cerc vicios, rezolvam o portieră, că şi astea aveau hibe, nu se închideau perfect, şi se rupea macaraua de la geam, puneam o ţeavă nouă de eşapament, cădea pedala de acceleraţie. Maşina scotea un fum alb, răuprevestitor, într-adevăr ca o rachetă la decolare. Despre motor, ce să mai spun? Făcea un zgomot infernal, de turbină, de concafazor, trebuia să urlăm unul la celălalt ca să ne putem înţelege cât de cât. Multă vreme după, zbieram ca jupuiţi de vii până şi când ne spuneam „te iubesc”! Dar în Ghencea toată lumea zbiară…chiar dacă nu sunt meciuri. Aşa că n-a fost o problemă.

E drept, viaţa noastră s-a schimbat radical de atunci. Nu mai atârnam prin staţiile RATB, vară-iarnă, nu mai dârdâiam aşteptând dependenţi de metrou şi ajungeam la întâlniri fără întârzieri de o oră. Papaşa, că aşa am botezat-o, devenise un nou membru al familiei. Ne-a ajutat în demersurile noastre jurnalistice în sensul că ne ducea, brum, brum, brrrruuum! de la un capăt la celălalt al Bucureştiului fără să ne arunce în Dâmboviţa şi fără să ne izbească direct cu creierii de asfalt. Ba am mai colindat şi pe la Braşov, am urcat până în Poiană, am ajuns la Saturn şi Vama Veche. Răzvan-Zampano îşi lăsase barbă, plete, avea mutră de fundamentalist, iar eu purtam băsmăluţe roşii şi ţineam tot timpul o pernă în braţe, asta în loc de airbag. Căram în Papaşa computerul, aparatul foto, perne, pături, străchini, tingiri, pompe, ciocane, chei franceze, şuruburi de toate dimensiunile, becuri noi pentru faruri în caz de avarie, cam tot ce aveam nevoie în „delegaţii” prelungite. O dată ne-a lăsat în pustiu. Unul dintre cauciucuri se tocise în aşa hal că îi ieşiseră sârmele pe afară. Am schimbat roata, dar era mai mică şi stăteam câş. Când ajungeam şi noi pe autostradă, în sfârşit,  toţi şoferii cu BMW-uri, Merţane sau Ford-uri ne claxonau ca să ne dăm din calea lor. Până şi ăia din Dacii strigau la noi vorbe amare scoţând capetele pe geam: „Hooo, cu rabla d-aici, căraţi-vă!”

O ladă nebună-nebună de tot

A stors de la noi, însă, ce-a putut, în special bani, vlagă, sânge, nervi, răbdare, ani din viaţă. Ne-a supărat ca o adolescentă plină de coşuri, îndrăgostită şi erotomană. Papaşa era o fiinţă vie, plină de hachiţe, cu o personalitate de rusoaică gata de puci la orice oră. Se întâmplau cu ea fenomene de neînţeles pentru mintea mea prea simplă. Era de-a dreptul schizofrenică şi orice aditivi i-am fi băgat în maţe, tot ca ea făcea. Uneori, nu întotdeauna, dacă viram la dreapta o apuca claxonatul. Nu puteam schimba benzile pentru că dumneaei zbiera cât o ţinea bateria, crezându-se în Siberia, probabil. Trebuia să înaintăm sau să o facem la stânga mereu şi înceta tot scandalul. Altă bazaconie de-a ei era că nu accepta orice fel de muzică. Nuuuu! Ori i se oprea motorul, ori se încurca banda…casetei. Fenomene paranormale? Refuz să cred aşa ceva. Dar totuşi, Papaşa era înnebunită după muzică rusească, în special şi evreiască. Cum îi puneam Margareta Pâslaru sau Metallica parcă dădea strechea-n ea. Refuza sistematic să mai colaboreze. Chiuia, schelălăia ca o javră, bârâia. Cum schimbam şi băgam Hava Nagila sau O ci ciornaia, gata. Îi trecea supărarea. Din cauza asta am ajuns la nişte concluzii destul de stranii: rabla avea suflet, îi era dor de meleagurile natale şi auzea când o înjuram. O irita cel mai tare când Răzvan îi spunea că o dă la fiare vechi. Căsca Papaşa nişte ochi ameninţători, de jurai că stă să ne înghită. Şi se oprea ca o bestie. Iar despre pene, ce să mai spun? Era o calamitate, nenorocita. O lovea damblaua pe viscol  şi pe ploaie torenţială. Ne făceam ca dracu’, şi ajungeam unde aveam treabă plini de noroi, cu unghiile negre şi uzi până la chiloţi. Închipuiţi-vă ce feţe făceau cei cărora le luam interviu!

O uram! De fiecare dată când tuşea şi se oprea ca o nesimţită în plină stradă, cu curul ei ăla mare, o loveam cu pumnii, îi trăgeam şuturi şi o blestemam cum îmi venea la gură. Ea, tăcea şi hârâia ameninţător, încinsă. Mă privea cu ochii ăia unsuroşi de babă rusă şi parcă şoptea: „haraşo dievuşca, aşa te porţi mata cu mine? Las că-ţi arată Papaşa ce poate!” Şi ne arăta. Îşi stingea câte un far, cel mai adesea ăla din dreapta de eram nevoită să cobor şi să-i trag un şut în el până începea să lumineze.

Papaşa, posedată de diavol?

Şi ce nu i-am făcut, doar-doar va deveni şi ea fată de treabă. Am dotat-o cu radio-casetofon Domotec albastru, i-am pus beculeţe în interior, jucării, un ventilator mic, era curăţică, mirosea „băboiul” de zicei c-ai intrat  în spiţerie. Ba am dus-o şi la exorcizare, am rugat un preot să-i citească, s-o ameninţe că dacă mai face pe nebuna, o să….! Nimic.

Într-o seară pe Răzvan l-a apucat o durere cruntă de măsele. Nu ştiam ce să-i fac. Se tăvălea pe jos. Au, au..au! I-am dat algocalmin, i-am făcut ceai de tei, m-am rugat la Sfântul Elefterie, Tămăduitorul de dinţi. Nimic. Hai la urgenţă. Ne-am suit în Papaşa, cu care eram certaţi la cuţite pentru că deunăzi o înjurasem de mă-sa şi de Rusia, apoi îi pusesem să asculte necenzurat Paraziţii, Cheloo şi olecuţă de Sepultura. A pornit, cu greu, de la a 11-a cheie, drept răzbunare. Altădată, am păţit una şi mai şi. Treceam pe lângă Piaţa Domenii şi, urmăriţi probabil de blestemul unui aurolac pe care nu l-am lăsat să ne îmbăloşească parbrizul cu ceva dintr-o sticlă împuţită, ni se rupe volanul. Chiar în trafic. Îl văd pe Răzvan că rămâne cu el în mâini, disperat, neştiind ce să facă. Brrrrrr! Oprim, eu cobor şi mă apuc să împing. Prăpăd! Scârba de Papaşa nu vrea să se mişte. Şoferii din spate mă înjură, alţii mă iau la mişto. Îmi dau lacrimile şi îmi vine s-o iau la fugă. Noroc cu un tataie coliliu, dar vânos încă, şi cu nepotu-su, Dănuţ, care mă ajută: „Ehee, don’şoară, mata ştii ce forţă aveam io în tinereţe? Mi se zicea Tică-Beton!” îmi hârâie-n cercel moşu’ gata să leşine. „TBC?” îl întreb îngrijorată. „Vindecat, zice. Am rămas numa’ cu hârâiala asta! Ling o otravă la crâşmă şi trece. Haidi, Dănuţe, tată, împinge acilea!” Şi puştiul se opinteşte. Are o faţă tristă de copil fără bicicletă. Ajungem pe o stradă lăturalnică. Îi mulţumesc moşului tebecist şi vreau să-i dau 50.000 de lei lui Danuţ care mă refuză ruşinos. Tac-su mare îl vede şi îl ceartă: “Boule! Cu cine mă-ta-n cur oi semăna, că tare mai eşti tâmpit!” Noi ne suim buimaci în tramvai şi ne întoarcem acasă, în Ghencea, cu volanul în mână. Învinşi.

Sinuciderea unei maşini trădate

Despărţirea definitivă de Papaşa, că a venit şi asta chiar dacă nu v-ar veni să credeţi, s-a întâmplat în momentul în care am câştigat un premiu “pentru reportaje pozitive”. Cu banii primiţi am plătit un avans pentru un Logan nou-nouţ pe care l-am cumpărat apoi în leasing. Papaşa n-a putut suporta o asemenea trădare după ce ne-a cărat ca pe nişte nesimţiţi în spinare ani de zile, iar noi am forţat-o să meargă pe Autostrada Soarelui şi cu 130 la oră! Chiar când ne duceam să semnăm actele pentru leasing, într-un trafic infernal, Papaşa s-a sinucis. Sau aşa am crezut noi. La început s-a auzit un zgomot ca atunci când se sparg zeci de şuruburi şi intră în motor. Apoi, Lada a dat ochii peste cap, a gâfâit a moarte şi a bârâit sinistru. Am văzut disperaţi cum sare de la locul ei elicea ventilatorului şi zbârrrrrrr, până pe trotuar, gata să reteze jugulara unui nefericit de pieton care se afla în zonă. Şi asta n-a fost tot. Înainte să-şi ia zborul spre înalt, elicea a tăiat furtunul de la radiator, iar apa fierbinte a ţâşnit în sus, arteziană, opărindu-i uşor pe şoferii care stăteau în coloană, dar şi pe vânzătoarea de Click şi Cancan care se fâţâia printre maşini. Şi odată a făcut Papaşa: Uuuuh, aaaah!, scâââârţ, pâârţ… apoi gata! Şi-a dat obştescul sfârşit. Am împins-o din nou pe marginea străzii în huiduielile şi flegmele de intelectuali rasaţi ale celorlalţi automobilişti. Atunci mi-a fost pentru prima dată milă de rusoaică, aşa, ca de un om. Sub ea se întindea o baltă maaare de apă, ce părea de sânge, iar ochii, ochii ăia de babă, blefaritici şi exoftalmici se stingeau încet, încet pentru totdeauna….

Nota Tiberiu Lovin: Curios, am intrebat ce s-a intamplat cu Papasa. Ei bine, n-a ajuns la un cimitir de masini sau n-a fost abandonata, ci este inmormantata de vie in garajul socrilor Danei.