Într-o zi bizară, cu ploaie şi cer acoperit, am aflat cu stupoare că Tanti Sofica, verişoară îndepărtată-îndepărtată de-a tatei, a murit. Pentru cei ai casei ea era doar ţa Sofica. “Ţa” de la “ţaţă”. (Îi dedic acest text ei, dar şi “prietenilor” mei virtuali de pe forumul lovinesc. O să-i numesc simplu: conferenţiarul timid şi frustrat neţinut în braţe de mă-sa când era mic şi distinsul scriitor de cărticele poliţiste care a luat o supradoză de Mecopar şi a început să se creadă Hemingway. Şi aşa, le-am dat suficientă importanţă numai gândindu-mă cinci minute, cu oroare, e drept, la ei.)
O fetiţă cu fundiţă
Revin la întâmplare. Ţa Sofica avea 78 de ani, şi ultimii i-a petrecut la balamuc îmbrăcându-se în rochiţe de fetiţă şi lipindu-şi pe frunte timbre colorate, fie-i ţărâna cât mai “light”! Nu am ştiut niciodată de ce începuse ea să se creadă de la o vreme “o fetiţă cu fundiţă”. A rămas pentru noi, dar şi pentru medici, un mister. Cum nu avea, biata de ea, pe nimeni, ne-a revenit nouă sarcina umană de a rezolva chestiile legate de înmormântare, pomeni şi toate cele. Pentru că banii nu prea existau în buzunarele familiei şi nici loc de veci nu am găsit atât de repede, am hotărât că ar fi mai bine pentru ea s-o incinerăm. „Facem o colivă bună, aducem nişte vin de la tataia de la ţară, plângem niţel şi gata cu Ţa Sofica. O băgăm în cuptor şi-o luăm acasă în vaza aia grena cadou de la naşu!”, a zis mama practică, aşa cum e ea de obicei.
Ţa Sofica aştepta deja pe masa noastră din sufragerie, albă şi cu o expresie de mare mulţumire pe chip. Comisurile gurii erau ridicate uşor în sus. Râdea. Am râs şi noi, de bucurie că n-a avut dureri. Dar cine ştie? Ea nu mai poate vorbi acum. Cu greu i-a scos mama din păr fundiţele şi a aranjat-o, oarecum decent. Mai dificil a fost cu rochiţa imprimată cu fluturaşi şi baloane roşii, pentru că, deja, biata noastră moartă trecuse lejer în rigor mortis. Dar am făcut-o şi p-asta! A pârâit puţin, s-a mai desprins oleacă, căci vorba aia: nu poţi face omletă până nu spargi ouăle!
Apoi, am început să dăm telefoane încoace şi-n colo ca să aflăm cât costă o incinerare, unde se face ea şi ce acte sunt necesare. Ţârrr în sus, ţârrr în jos, am încins telefoanele şi le-am umplut de scuipat. Un coleg de breaslă binevoitor, care tot visa să mă ducă la cofetărie şi la filme de dragoste, mi-a oferit rapid regulamentul de funcţionare al cimitirelor şi crematoriilor umane. Mi le-a trimis prin e-mail. La fix! Citesc pe sărite că în aceste instituţii se execută “la cerere operaţiuni premergătoare incinerării, incinerarea propriu-zisă, operaţiuni de depozitare şi conservare a urnelor cu cenuşă, precum şi alte operaţiuni legate de incinerare.” Exact ce ne trebuie nouă! Dar e nevoie de o adeverinţă de înhumare şi de un aviz sanitar. Avem de toate. La crematoriu, arderile vor fi făcute în ordinea aducerii decedaţilor, cu excepţia cazurilor de boli contagioase care au “High priority”. E bine!
Ca la dentist…
Zis şi făcut. Ţa Sofica e programată într-o zi de marţi la Crematoriul Uman Vitan-Bârzeşti. “Sărăcuţa, zici că s-ar duce la dentist!”, lăcrimează mama…În cuptoare se transformă în cenuşă, lunar, în jur de 100 de trupuri aparţinând celor plecaţi spre o lume mult mai bună decât a noastră, fără semafoare, întreţinere, fără şefi cretini şi paranoici, forumuri indecente şi fără durere. Cică instituţia este cea mai mare şi cea mai modernă din Sud-Estul Europei având dotări “ultra”. Mă cutremur de mândrie patriotică. Intrăm. Prima e Ţa Sofica, veselă şi amabilă în coşciugul ieftin, de parcă ar pleca în excursie cu şcoala, noi după, înfriguraţi şi relativ trişti. Suntem patru persoane vii: unchiu’ Lică de la Slatina, un iubior de tărie şi femei care aparţin altora, tata, mama şi eu. Unchiul respectiv e afumat rău, abia se ţine pe picioare. Mama, cu un coş mare de colivă se uită dezaprobator la el. Tata, mangă şi el, dar mult mai demn, ciocăne mereu în coşciugul moartei. Nimeni nu plânge.
E tare frumos înăuntru la crematoriu! Curat, lună, luciu, pahar. Şi caaald. Gresie, faianţă, lumini discrete. Păi, dacă ar fi şi două-trei mese, un “budha-bar” în surdină să ne îndulcească urechile şi rănile, nu m-ar mai mira absolut nimic. Zâmbesc nătâng şi mă apropii de mama: “Ai văzut că nu miroase a păr ars sau a unghii?” îi zic încet în timp ce o ajut să pună mai bine pantoful stâng al răposatei care îi tot iese din picior. Laba mătuşii e ţeapănă şi cu noduri, iar pantoful e şi el rigid. Ca naiba! Un personaj care gâdilă podeaua cu un mop mă aude şi mă taxează uitându-se superior la mine: “Cum să miroasă-a unghie, don’şoară? Avem filtre speciale la coşuri! Matale ştii ce cuptoare e astea? Siemens, tată, cuptoare dă firmă, nu orice ştift!” Îmi cer scuze pentru ignoranţă şi mă retrag. Omul mă priveşte cu scârbă. Dacă ar fi profesor mi-ar da un 3 cât mopul lui de mare. Bine că nu e.
La cuptoare…
Înainte de incinerare putem să ne luăm rămas bun de la Ţa Sofica, aşa că sicriul este pus pe o masă, la intrare. Stăm câteva minute. Unchiu’ Lică, nătântol, aprinde o lumânare reuşind să-şi dea foc la mustaţă şi la mâneca hainei. Mama îl stinge cu un pahar de vin. Acum chiar că miroase a păr ars şi mi se face rău. Tata îi dă o palmă peste ceafa aia groasă. “Boule! Nici în faţa lu’ Ţa Sofica nu te potoleşti?!” Eu plec. Mi-e ruşine. Se uită lumea la noi. Familie de mitocani! Alături mai este un mort, dar rudele lui sunt civilizate. Îşi iau rămas bun de la el în mod corespunzător.
Dacă nu ştiaţi, la crematoriu există camere frigorifice şi un “columbar” cu peste 14.000 de nişe în care se ţin rămăşiţele celor decedaţi. Eu nu ştiam. Clădirea instituţiei are două săli imense de festivităţi şi ceremonii mortuare. Coşciugul este adus de la parter în sala de festivităţi şi aşezat pe un piedestal din marmură neagră. De fapt, e un lift, care va coborî sicriul la parter. Suntem chemaţi şi noi. Între timp, unchiu’ Lică s-a machit rău de tot, cică de supărare pentru că Ţa Sofica n-a lăsat moştenire decât o oglinjoară, trei rochiţe destrămate la tiv şi un inel din plastic verde. Tata îl cară în spinare ca pe un animal, iar mama, zâmbind opărit, încearcă să dreagă situaţia împărţind nişte colivă. Sicriul e aşezat pe piedestalul-lift. Ţa Sofica continuă să râdă moartă. Preotul începe să cânte. Mamei îi scapă o juma’ de lacrimă. La sfârşit, liftul coboară la cuptoare. Noi după el, dar pe o scară din dreapta. În sala de incinerare pot asista cel mult trei persoane majore. Mă abonez, deja, din pură curiozitate. Al doilea e tata, fascinat de flăcări şi dornic să vadă cum arată un cuptor Siemens pentru oameni. Al treilea e anormalu’ de unchi. Mama rămâne sus. N-are suflet să asiste. Jos, doi muncitori puternici cu aspect de picoli scot moarta din coşciug şi o pun apoi, pe o scândură lungă din lemn, cu un mâner la unul dintre capete. Seamănă cu o lopată de la brutărie. “Luaţi-vă rămas bun de la ea!”, zice grav unul dintre ei. Atunci, pe neaşteptate, pramatia de Lică, mirosind a vin ieftin şi cu mustaţa scrum se dezlănţuie ca-n telenovelă: “Ţa Soficooo, cui ne lăsaşi, bree? Dă ce murişi taman acu’, bre tanti? Te bagă la cuptoare neneorociţii ăştia, te dă la holocaust, că e săraci, n-are bani, vai dă mama lor! ho, hoo, hoo!” Şi dăi urlete grele, de se cutremură pereţii şi ţevile instalaţiilor sanitare. Însă cei doi angajaţi ai crematoriului, nişte profesionişti, m-am convins, deschid uşile cuptorului în care se va coace liniştită Ţa Sofica. Beţivanul de Lică se opreşte aproape hipnotizat. Flăcările sunt puternice. Degete nevăzute de foc îmi masează obrajii. Sunt vie! Unchiul meu se sprijină de tata, vrăjit. Tata se sprijină de unchiul Lică. Moarta noastră zâmbitoare e introdusă încet şi demn în cuptor.
Disputa pe cenusa
Gata! Câteva secunde şi din Ţa Sofica rezultă cenuşa albă. Rămăşiţele morţilor se depun în urnele asigurate de crematoriu, individualizate cu etichete, pe care sunt scrise datele de indentificare ale persoanei decedate. Urnele se păstrează la crematoriul uman timp de 45 de zile, perioadă în care rudele decedatului trebuie să hotărască unde vor duce cenuşa: la domiciliu, în cavouri, gropi, nişe sau la columbarele crematoriului. Noi n-am vrea s-o luăm pe Ţa Sofica acasă. (Unde, dracu’, Doamne iartă-mă, o mai pun şi p-asta în chichineaţa aia cu două camere?, protestează mama) Şi nici în columbar nu vrem s-o lăsăm, singură, a nimănui. Până găsim un loc de veci hotărâm totuşi s-o ţinem în cămară, pe raftul de sus, lângă castraveţii muraţi şi diodele stricate, uitate acolo în 1982 de tata. Unchiu’ Lică, lovit abia acum de dragoste pentru decedată, e total împotriva “acestui act criminal”, pentru că, dacă vrem să ştim, şi el are dreptul la niţică cenuşă din tani Sofica. Drept pentru care, chiar în poarta crematoriului, ne somează s-o facem juma-juma. Mama se împotriveşte, ridicând bărbia “made in Dobrogea”: “Mă, tâmpitule, şi în ce-o pui, mă, până acasă? În buzunar? O duci în palmă prin tramvaie?” Lică, bâţ, o ţine pe-a lui. La despărţire, ne zice că suntem nişte măgari ipocriţi şi ne ameninţă cu tribunalul, pe motiv că nu vrem s-o împărţim frăţeşte pe “verişoara noastră dragă” care ar trebui să stea în vitrină, la loc de cinste pe mileuri, nu în cămară printre murături, cartofi şi cine ştie ce alte porcării domestice.
Acest articol este o dovada ca povestile de viata care ne impresioneaza pe noi, au emotie si verb au sansa sa-i prinda si pe altii.
Felicitari!
Din pacate scriem in general despre lucruri pe care le citim, documentam si mai putin despre lucruri pe car5e le traim.
imi pace foarte mult felul in care scrii, descrieri vii,pline de umor…pline de viata, te urmaresc cu placere.
keep up the good work! felicitarile mele. e doar al treilea blog pe care il citesc pe net si imi place!
Dana: Bravo! Ne-ai aratat tu noua cum stii sa intepi cu talent. Ai lovit unde doare mai tare un timid: la bagajul academic si la mama (credeam ca s-a banalizat sa te iei de mama cuiva. uite ca m-am inselat). Noroc ca pe tine te-a leganat suficient de mult cat sa nu ai nici frustrari si nici indoieli personale.
PS1 http://www.youtube.com/watch?v=xf7frtuyF14&feature=PlayList&p=44D7F817E3BE291F&index=33 – aici sint secvente din Big Leboswki (daca te uiti la minutul 3.01 vei vedea niste insi simpatici care se ciondanesc pe marginea prapastii pentru ca vantul a imprastiat cenusa prietenului lor cel mai bun in ochii unia dintre ei). so, pentru ca nu te suspectez ca ai vazut filmul) azi mi s-a confirmat doar ca ai ghinionul clasic: s-a mai facut!
PS2 mai e o secventa de genul asta si in “Los lunes al sol” dar e si mai improbabil sa-l fi vazut si iar o sa ma taxezi de conferentiar timi si frustrat.
Tiberiu: nu te obosi, stiu ce-o sa urmeze, iti promit ca o sa-ti citesc blogul si dupa ce-o sa intervii ca un gentilom sa ma pui la punct. e datoria oricarui prieten care crede ca alt prieten e lovit pe nedrept.
@ bogdan: ptruuu, ho cu tata. consecventa matale in a critica deconstructiv prozele danei ma face sa suspectez varianta mai probabila dintr-un set de doo: a) ai dezvoltat prin intermediul pozei – nu prozei – un complex Oedip (netratabil cu complex B) pentru sus-numita; b) ai dezvoltat pentru anterior-numita o obsesie de tip incubus (vezi google pentru referinte; 3) la naiba, ziceam ca ma opresc la doo variante dar nu ma pot abtine s-o evoc si p-a treia: pur si simplu n-ai o ocupatie mai atractiva la servici sau acasa, daca esti, cumva, in somaj. asa ca joci ping-pong pe blogurile altora pentru ca esti prea lenes sa-ti dezvolti unul personal. un blog, adica.
Acu’, recunosc ca m-am luat si io de d-na Fodor-Mateescu dar dupa vreo doua postari a incetat sa mi se para amuzant asa c-am zis “Piua!”. Ce dracu, nu poti multumi pe toata lumea cu un text, fie el bine scris sau nu. Invers, oricate calitati ar avea o proza, inevitabil i se vor gasi niste puncte slabe. Ca-n bancul cu tirul: un tir a omorat doi ciobani pe zebra. Drept consecinta, tsunami-ul din Indonezia a lasat in urma 5000 de morti.
Asa ca daca vreti sa va exhibati fanteziile sau sa scapati de complexe, duceti-va, domne, la stand-up comedy. Stiu eu un barulete misto care hosteaza asa ceva in zona Bucurestii Vechi. I l-am zis si lui Lovin.
Si, in fine, pentru autoarea prozei de domnisoara: sper sa apucati 78 de ani – in plenitudinea facultatilor mintale sau nu – iar nepotii sa va lectureze din arhiva bloglui reporter virtual exact acest text. Nu e un blestem, ci un studiu de caz imaginar. Asa…acum, cred ca am reusit sa enervez pe toata lumea. No more replies on this topic from me.
eu: multumesc mult. in curand voi avea inca doua colaborari interesante. tot doamne.
bogdan: esti pur si simplu carcotas. daca eu am scris despre cum mi-am rupt mana, acum crezi ca am inventat povestea? crezi ca sunt singurul care si-a rupt-o? si-a povestit prin ce a trecut? sincer, chiar te iei ca boala de om sanatos. pentru mine este un text care mi-a placut mult, chiar daca este socant.
Bad medicine: merci de psihanaliza, sper ca e gratis. Am sunat-o pe mama, l-am sunat pe tata si inca doi-trei prieteni (in pauza de masa), ei mi-au zis sa stau linistit, par in regula asa ca o sa ignor parerile tale. Pentru incubus speram sa imi indici un tratat serios, daca tu preferi google si pentru de-astea iti urez sa nu faci cataracta si sa gasesti retete marca “bad medicine” pe net.
tiberiu: daca tu crezi ca povesti haioase&patetice despre cenusa apropiatilor intalnesti pe toate drumurile cum intalnesti povesti cu maini rupte atunci de ce crezi ca mai are sens sa se scrie despre ele? si daca ai vazut “big lebowski” sper ca te-ai lamurit la ce ma refer cand zic simplu ca s-a mai facut, nu ca plagiat, intreprindere un pic mai complicata…
salutari! voi sinteti ok, eu sint junghiul, asta e viata.
Interesanta povestea, cam pune accentul pe depravarea morala a societatii zilelor noastre, batjocorirea persoanei decedate (nu ma refer la doar incinerare in snie, ci la modul rece in care oamenii se descotorosesc de un om mort, ca de un gunoi, hoit,etc), tigania pe o amarata de mostenire, sau ura post-mortem la adresa pers decedate pentru faptul ca nu a lasat cine stie ce mostenire. Lucrurile astea se cam intampla in realitate, la inmormantari, 2-3 pers plang, si distruse, si restul barfesc mortul si comenteaza ca ce-o sa faca cu mostenirea, etc.
Si stiti ce e interesant? In viata tot timpul iesi in pierdere, mereu cand iti faci planuri sa faci ceva cu o suma obtinuta (mai ales in cazul celor obtinute gratis), totul iti iese mai scump, si dupa ani realizezi ca ai aruncat banii intr-un wc, ca ai pierdut…. In Romania, doar bancile ies in castig
Cateodata te gandesti ca, parca, nici un ar merita sa chemi pe nimeni la inmormantarea ta. O asigurare de deces, sa se ocupe o firma de tine, un popa si km atat. Decat cu asemenea rude de 2 lei.
Salut Dana!
Te rog frumos sa-mi spui cat a costat incinerarea.
Multumesc!
xxxx
Nota Reporter Virtual: Mesaj cenzurat.
Domnule Horia Ivan,
Va multumesc pentru finetea si sinceritatea dvs.
Chioar acum ma duc sa vomit, in particoler, nu in public si imi cer iertare in genunchi si cu lacrimi in barba!
Textul era si este o FICTIUNE, adica o inventie, o POVESTE…Faptul ca mi-ati jignit familia denota ESENTA din care sunteti dvs. realizat!
Doamne, daca ar fi pe pamant mai multi oamnei ca dvs, domnule Ivan de la Roma, chiar ca lumea ar fi mai draguta, dar asa…
Culmea ridicolului: ati mentinut textul cenzurind critica !!!
Narcisistilor!!! Sinteti ca Ceausescu: nu iubiti decit complimentele ipocrite, linguseala si temenelele.
De aceea este Romania in halul acesta ! multi dintre cei buni au plecat. Eu nu ma simt unul dintre ei, dar, se stie, exceptia intareste regula…
Aici nu stiu ce va mai fi de cenzurat.
A, da, absenta laudelor !!!
ha, ha, ha…
Horia: ti-am cenzurat primul articol pentru ca jignirile erau prea mari. Incearca sa fii o tzara civilizat chiar daca nu-ti place ceva. In rest, merge si critica.
Cum adica “o tzira mai civilizat”???
Tiberiu, imi pare rau ca n-am salvat textuletul, ca tare l-as fi luat la disecat… Mi-a reprosat ca i-am, nici mai mult, nici mai putin, jignit familia si in acelasi timp imi spunea ca totu-i o FICTIUNE. Majusculele sint ale ei, eu, cunoscind la netiquette, neuzindu-le. Dac-as fi un mitocan, o persoana necivilizata, nu as fi tratat minunat in cele mai selecte forumuri de aici (revista 22 si dilema veche) sau de afara…
Bine, voi schimba canalul…
Mai dau un exemplu, facind referinta la alt material. Una este sa spui, “p… lui Terente” si alta s-o si reprezinti cu o fotografie ce arata nu numai obiectul in cauza, dar si textul trivial inscris pe el !!! Eu consider acest gest un act de autenticsa pornografie. Si pentru a fi si mai clar: una este sa scrii o injuratura, cea mai des uzitata: “du-te-n p… ma-tii!” si alta e s-o si ilustrezi ! Ilustratia (imaginea) devine pe loc o pornografie !!!
Prin urmare, fara a face pe pudicul moralist ipocrit de trei lei vechi, atrag doar atentia asupra tendintei morbide a autoarei pentru trivialitate, pentru abjectie.
Nu spun ca am dreptate, nu !!! Spun doar care-i opinia mea ce poate fi respinsa tot si doar in mod educat cum eu am expus-o. Punct.
Dreptul la replica nu se poate refuza nimanui. Sa vedem dar, ce mi-a raspuns autoarea textului de mai sus:
“Domnule Ivan, aveti probleme mari cu discernamantul! Speram ca va duceti la o plimbare prin Roma, e un oras atat de frumos, dar vad ca nu incetati sa ma atacati…E frumos? Doar sunteti un rasat si-un om de valoare, cum va balaciti in abjectiile mele?
Ce vor zice prietenii dvs, intelectualii, de? Dati-i un telefon prietenului dvs., Gabi Klimovici, discutati cu el sau… stapaniti-va, nu va ma infierbantati asa de rau! Zau, puteti sa faceti vreun atac cerebral si plange o lume dup-aia!
ps
de a ma zdrobi pe mine! Eu sunt un gandacel, domnule Ivan, pe bune! Luati o gura de aer curat, beti o tuica, cititi-l pe marele poet Ioan Alexandru. Poate gasiti acolo linistea de care aveti atata nevoie. V-as ruga sa nu-mi mai scrieti, ma plictisiti ingrozitor. La inceput mi-ati fost simpatic (din cauza fostului meu coleg, daca-mi pot permite sa scriu asta, Andrei Plesu de la..abjecta revista -asta pe stilul dvs fascinant! Plai cu Boi, – dar si …din cauza poetului Ioan Alexandru). Nu se poate, mi-am zis, ca un om care citeste si CREDE in asa ceva sa se comporte in acest mod bizar…si sa fie atat de ingust!Marturisesc ca m-am inselat (intre timp am si discutat cu un fost, hm, amic de-al dvs. care m-a edificat total). Asa ca, va rog, calmati-va si cantati la alta masa, asta e ocupata! Pe intelesul dvs.: va asez la SPAM”.
textul despre IML, MUZEUL IML!!! este pur documentar, stiintific, nu sexual, nu pornografic.
Profesorul Minovici era si va ramane o somitate, dar ce stiti dvs???!
Suneti grav afectat, dupa cum vad eu…Palarie purtati? La varsta dvs. v-ar fi fatal. SAu poate dimensiunile organului lui Terente v-au ametit asa de rau incat nu mai reusit sa va stapaniti si incepeti LUPTA cu scopul (inutil!
Autoarea, fiindu-i rusine de ceea ce mi-a scris, a sters repede textul pe care doream sa vi-l fac cunoscut si voua, cititorilor ei.
Daca nu-i lasitate si doar jena, o felicit ne mai pretinzind scuze. Pentru a cere iertare este nevoie de minimum doua lucruri: sa fi capatat o buna educatie in sinul familiei in primii 7 ani de viata si, doi, sa fii capabil de acea smerenie pe care o deprinzi practicind stramoseasca-ne-a credinta crestin ortodoxa.
Dumnezeu s-o ierte!
Evrica !!! “Hopa Mitica-ul, a reaparut!!!”.
Brava, bravissima!!!
Horia Iavan: Domnu’, eu nu te cunosc, nici nu o intreb pe Dana sau pe altcineva. Cred insa ca ai o problema si nu stii cum sa o formulezi. Hai sa-ti spun un mare secret, dar sa ramana intre noi: poti sa o critici toata viata si sa scrii pe aceasta tema mai multe volume ca Balzac. E firesc sa existe si alte opinii. Numai ca secretul e ca mie imi place si nu ma impresioneaza nicio critica. Dialogul asta a fost bun pentru ca astfel am vazut si eu replica de pe e-mail a Danei Fodor. Geniala! Daca eram in locul domniei voastre, sincer acum, m-as fi dus la baie si mi-as fi dat doua palme cu piciorul. Are sange de artist in ea. Pacat ca nu mai are vreme sa scrie pentru mine. Asadar, secretul pana la capat: aici eu decid ce e bun si ce e rau. Da, sunt un dictator. De aceea public doar ceea ce am chef.
Ca “bodigard”, nu zic ca n-ai stil. Complimenti!