Confessions of a shopaholic. Capitanul D in America. Aventuri in doua episoade.

Pornirea spre tara tuturor posibilitatilor

Avand in vedere ca am inceput sa-mi impartasesc impresiile in ordine  descrescatoare, voi incepe azi cu „vacanta” mea din California. Desi multi ies pentru prima oara din tara pe undeva pe aproape, in Europa, eu am preferat  sa zbor prima oara cu avionul peste ocean. Cum sunt adepta sporturilor extreme nu am simtit mare lucru, iar de rau de avion nici nu s-a pus problema.

Evident ca am plecat cu faimosul Work&Travel, studenta fiind, in anul trei. Eram exact la 20 de ani fara griji si fara bani. Ce daca mama nu vroia sa imprumutam de  pe la rude 1000 de dolari ca sa imi platesc avionul si asigurarea medicala. Pentru asa putini bani intreb si singura. Ce daca nu ma lua nimeni in serios, am completat totusi formularul de inscriere si cand i-am spus:

- Mama, tata plec in America si am nevoie de 1000 de dolari saptamana asta. Daca nu voi atunci cine?  Imprumutati-va, iar cand ma voi intoarce in tara voi inapoia banii .Adica cam peste patru luni.

Evident ca nimeni nu m-a bagat in seama asa ca iau trenul de la Iasi (caci acolo am terminat facultatea si regret nespus ca nu am facut-o la Bucuresti) ca sa vin acasa la parinti sa le arat dovada: contractul semnat impreuna cu multe alte hartoage si legalizari de acte facute din banutii mei de buzunar. Vazand ai mei ca nu e de gluma au sunat acolo unde raspunde lumea la telefon si plus economiile lor si gata banii stransi pentru ce avea sa devina aventura vietii mele de pana acum. Inca sper ca vor urma si altele.

Dupa hartzogaraie urmeaza approval-ul ambasadei, mai precis confirmarea ca ai primit viza. In viata mea nu am mai tremurat asa de tare ca inainte de aflarea acestui raspuns. Nici BAC-ul, nici admiterea in facultate si nici macar examenul Cambridge nu a reprezentat un moment atat de capital cum era libertatea(pentru doar 3 luni jumate) catre America.Desi nu aveam nicio restanta, media era impecabila, iar de limba engleza nici nu se punea problema imi faceam mii de scenarii. Am zis ca daca imi da pasaportul inapoi nu il primesc si ii spun asa:  „I think you’re making a huge mistake. You should reconsider.”

Desi in fata mea luau viza oameni de la sectia franceza care nu stiau boaba de engleza, tot nu ma puteam opri din tremurat. Anyway, trecand prin transpiratii si trepidatii nervoase ale inimii am fost pentru prima oara fericita cu adevarat: am luat viza in 2 minute. Cum? Invatasem pe de rost adresa unde aveam sa lucrez si plus alte mii de posibile intrebari. Asa ca a fost piece of cake. Cu mama si alti doi colegi la Otopeni nu stiam cum sa ma urc mai repede prima in avion. Mama cu lacrimi in ochi  si cu inima stransa, eu cu fericire in suflet si flamanda de Los Angeles.

Ca tot romanul in necunostinta de cauza mi-am luat si lucruri groase(muuuulte lucruri groase, o valiza chiar), iar imbracata eram tot cu lucruri groase. Avand in vedere ca era noapte la noi cand am plecat aveam si eu niste blugi, adidasi, bluza si o geaca de fas, ca de geaca de piele nu am avut bani pana sa ajung in America . Dupa multe ore de zbor, 18 ore daca imi aduc bine aminte, si o escala la Paris am ajuns in LAX. Acolo ne astepta soferul hotelului unde urma sa lucram o vara intreaga impreuna cu Lincoln….Lincoln Navigator, masina care o sa mi-o cumpar chiar si la 80 de ani dupa multe economii, desi sper sa fie macar pe la 50 de ani.

Oricum, acolo au aer conditionat peste tot, inclusiv in parcare, iar in masina nici nu mai zic.  Cum eu sunt rea de frig am ramas cu geaca de fash pe mine, chiar daca se uitau toti ciudat. Dupa vreo doua ore de mers, impresionata de desert si de sutele de centrale eoliene precum floarea soarelui la noi, printre momentele cand atipeam si visam ca am ajuns deja, eu fiind chiar ajunsa, opreste soferul la o benzinarie. Ies si eu cu geaca mea de fash si deodata ma pocneste cel mai mare val de caldura: 50 de grade. In cinci minute mi-am cumparat un suc, am vizitat si toaleta si m-am intors in masina. Evident ca mi-am pus geaca pe mine iara.

Socul

Ajunsa la HR-resurse umane inca ma intrebam de ce ne zambesc toti. Chiar asa au aflat toti ca veneam in ziua respectiva? Dupa ce am sunat parintii si am semnat multe hartii, ne-am facut badge-ul si am aplicat pentru permisul de munca, social security number am trecut si pe la medic sa facem analize cum ca nu ne drogam sau alte chestii. Cum nu am putut umple tot borcanelul a trebui sa beau vreo doua sticle de apa una dupa alta, in timp ce colegii ma injurau ca nu plecam mai repede. Mai aveau putin si scandau hai D., hai D.!!!…ca la fotbal. A fost destul de jenant dar nimic nu mai conta:eram in America!

Ajunsa in pat dorm vreo …multe ore si cand ma trezesc ma dureau obrazii. De ce? Pai, facusem febra musculara de la cat am zambit. La un moment dat  ma uitam in spatele meu crezand ca oamenii din fata mea, niste straini, nu zambeau la mine. Dar am aflat ulterior ca asa e cultura lor. Ciudat am spune noi romanii care avem cultul incruntarii.

Desi eram printre cei mai saraci dintre americani si mexicani imigranti la un loc, am trait regeste, imparateste sau cum vreti voi. In complexul unde locuiam, pe langa faptul ca aveam toate utilitatile necesare,  mai aveam si: teren de tenis, sala de fitness, piscina, mai multe jacuzzi…si cam atat. Am uitat sa mentionez de parcari (doua locuri pentru fiecare apartament), dar asta era ceva normal. De asemenea, in complex se mai afla si biroul administratorului, o doamna in varsta, foarte cocheta cu unghii false foarte lungi si rosii, care era la dispozitia ta oricand aveai nevoie.

Cazarea

Ce nu aveam? Nu aveam televizor, cablu, calculator si internet. In acest caz am aplicat tactica romaneasca si am inceput sa ma plang prin vecini la piscina si pe la colegi. Cum americanii au de toate si chiar in plus ne-au dat si televizor cu cablul cuplat la vecinu’ de sub noi si calculatorul care nu-l mai foloseau cu wireless-ul de la ei. Toate astea din bunul simt civic ce ii caracterizeaza. A da este un cult la ei, pe cand la noi din pacate este a lua. La sfarsit am vrut sa le inapoiem toate lucrurile insa au spus sa le pastreze cei ce au venit dupa noi.

Desi puteam sa ne cumparam masina,  hotelul ne-a asigurat gratis biciclete. Asta pentru ca eram niste freaks (ciudati) daca mergeam pe jos. Toti incetineau  si ne intrebau daca avem nevoie sa ne lase  pe undeva, crezand ca ni s-a stricat masina sau ceva de genul asta. Semaforul se activa daca apasai pe buton. Altfel puteai sa imbatranesti la trecere ca nu se facea verde niciodata. Am invatat asta dintr-o alta experienta, tot la 50 de grade. Prin supermarket si la cinema mergeam, evident, tot cu bluza pe mine.

Cand un coleg nu putea sa vina in tura de noapte, desi nu imi placea, eram prima care ma ofeream. Astfel, faceam double shift adica tura dubla de la 11 dimineata pana la 7 dimineata a doua zi. Tura se numea graveyard sau mai pe romaneste tura de cimitir. Cei de la security ma intrebau mai mereu:

Doing again graveyard D.?, iar eu raspundeam cu un ochi inchis si unul deschis: Yup,  si ma baricadam bine in birou sa nu cumva sa intre vreun scorpion cum au mai patit unii colegi, ca doar desertul e plin de lighioane. Acuma sa nu credeti ca eram pe undeva izolati. Nu, chiar din contra,  mai ales ca Palm Springs nu suna chiar atat de necunoscut. Desi era greu, nu puteam dormi totusi cand stiam cat de multi bani se pot face. Din salariul meu pe doua saptamani mi-am luat laptop-ul care il am si acum.

In rest imi ramanea si de mancare si de chirie si intretinere, in conditiile in care California e vestita pentru cele mai mari preturi la acest capitol. Ca sa nu mai zic ca primele haine de firma de acolo mi le-am luat. In sfarsit imi permiteam sa intru in absolut toate magazinele. De la Macy’s mi-am luat toti pantofii care mi-au luat privirile dintr-un foc. Pentru prima oara am iesit dintr-un  magazin complet satisfacuta: mi-am cumparat tot ce mi-a placut fara sa ramana nimic de neatins sau la care sa raman cu gandul.

Toate astea mi le permiteam ca si umil student cu un job de mana a doua. Trebuie sa recunosc totusi ca am fost norocoasa si am stat binisor intr-un birou in timp ce alti colegi lucrau afara la 50 de grade. In ultima luna am cerut sa fiu pe simpaticile masinute de golf. Acolo mai primeai si bacsis. Trecand de la shopping la oamenii locului trebuie sa mentionez conversatiile mele cu colegii de servici: job, weather, vremea si focul de pe deal…cam atat…aaa si vremea.

Odata, am ajutat un coleg de la U.C.L.A , vestita universitate la tema de engleza (scoaterea ideilor principale dintr-un text clasat la noi in tara ca fiind de clasa a patra) si la matematica (ecuatii de gradul doi). Curiozitatile lor? In Romania avem internet? WOW. Avem chiar si frigider. WOW. Stiu si engleza si franceza si spaniola? WOW. Deja eram un mic geniu. Macar au recunoscut toti ca europenii sunt cu mult mai destepti decat ei. Despre negrii pot sa va spun ca discriminau albii. Daca suparai pe unul din ei venea faimoasa intrebare. Wha’ man… is cuz am black? Do ya have a problem man?

Si ca sa mai incapa pe pagina lui Tiberiu si altele voi continua pe sambata viitoare cu…Hollywood.

Alte stiri

• Missing L.A. & Hollywood –Part II (5)
• Ştirile de seară (7)
• Poveşti americane (14): Cum se plătesc taxele în America (6)
• Bunul meu vecin Sam (15)
• Plecat (0)